Alexandru Dincă este unul dintre „veteranii” echipei, a se citi unul din cei patru jucători din lotul nostru născuți în 1998. Joacă mijlocaș dreapta, stânga și, mai nou, de voie/de nevoie, fundaș dreapta. Termină anul trei de facultate, ceea ce-l consumă în zilele de douăsprezece ore în care leagă studiile și antrenamentele, iar în puținul timp liber pe care-l are se uită la filme și este un gamer adevărat - adică treburi serioase, un Age of Empires, un Counter-Strike, un DOTA, nu FIFE și din astea.
Data naşterii | 11.07.1998 |
Locul naşterii | Timișoara |
Înălţime | 1,75 m |
Greutate | 66 kg |
Poziţie | Mijlocaș dreapta |
Dar nu mai aberez pe aici, fiindcă nu ne-am cramponat în timp și spațiu, să ne țină de cald toată iarnă. Ce a ieșit este o discuție cu de toate, care ar „arăta” mai bine la radio decât pe „hârtie”. Cu altă ocazie.
Se începem cu o temă predilectă în viața ta sportivă: anul trecut ai fost accidentat.
Eram la Giarmata și am făcut o ruptură de aductori. N-am jucat deloc în tur, am revenit în iarnă și am făcut pregătirea, dar n-am putut scoate „bătrânii” din echipă. Jucau acolo Rosenblum, M. Călin, Sporin - veteran, pe lângă mine. Nu cred că am primit o șansă reală, mă mai băga antrenorul douăzeci de minute și-mi zicea să alerg.
Cred că Narcis Popan a fost unul dintre jucătorii lui Poli care au evoluat aproape în fiecare meci sezonul trecut la Giarmata, chiar dacă intrat mai mereu ca rezervă.
În stilul lui, Popan grăbește jocul, și cred că asta îi plăcea antrenorului.
Din păcate, și el a avut probleme cu accidentările...
Și eu la fel. Dacă este să analizez toată viața mea fotbalistică, parcă mai mult am fost accidentat. De când am revenit, de un an și ceva, am avut pentru prima oară cu adevărat constanță, iar la Poli mi-au dat Silviu [Bălace] și Răzvan [Ionilă] minute și cred că asta mi-a permis să progresez.
Ai fost și la Ghiroda.
Da, acum doi ani, atunci m-a băgat Paul Codrea să joc, abordarea sa fiind să ruleze jucătorii. A fost bine pentru mine, eu eram încă junior, abia ce se desființase Poli II – a venit Birlică la noi într-o zi și ne-a spus „băieți, de mâine echipe”. N-am beneficiat de niciun fel de perioadă de tranziție. Am avut însă șansă la Ghiroda, că am prins un nucleu de jucători foarte experimentați, Leo Naidin, Ema Pătrașcu, Tică Popa, cum să nu înveți de la ei? Leo mereu mă lua în teren și-mi explica ce să fac, la fel și Paul [Codrea].
E incredibil de important să ai jucători experimentați lângă tine.
Cel mai important. Păcat că nu am reușit să-l legitimăm pe Dami[nuță], ne ajuta enorm de mult, cu experiența lui, cu plasamentul. Ne-a ajutat și de pe bancă, darămite de pe teren.
Cum s-a retrogradat anul trecut la Giarmata? Nu era o echipă foarte rea.
Nu știu cum s-a retrogradat. Dacă e să compar la rece, cu echipa asta cred că-i băteam pe Giarmata în returul sezonului trecut, chiar dacă au avut niște jucători cu nume atunci, care au și dat goluri – doar cei care sunt acum aproape de noi să-i enumăr, Dami, Sinișa [Sporin], Roșchi [Cochințu]. Uite, și Cochințu cred că a fost o pierdere mare. Chiar dacă nu este la greutatea optimă și e uneori dificil, are niște calități fotbalistice care ne-au lipsit.
Toți tinerii trebuie gestionați și uneori te seacă asta de energie. Cochințu a avut și el probleme cronice cu accidentările.
Săracul de el, cât a tras cu pubalgia la Giarmata. Îi spuneam „băi, nebunule, decât să alergi și să te rupi, să nu mai poți să mergi, stai și revino-ți!”. Dar nu voia să audă „vreau să joc, nu pot să stau, că doar mă îngraș atunci”. Ambiție are, clar, dar nu știu dacă a luat cele mai bune decizii.
Nutriția e o chestie complicată. Am mai avut și alți jucători foarte promițători cu asemenea probleme, mă gândesc la Damir Totic, care la un moment dat era considerat un mare talent, alături de Cosmin Saizu și de Marius Marin. Îmi aduc aminte că au apărut toți în Revista Viola.
Păcat de el, eu îl regret pe Damir. Eu am venit la echipă prin 2006, cred că sunt cel mai vechi în club dintre jucători. Am fost o generație excelentă, mai juca și Vlad Dragomir la noi, și am avut rezultate pe măsură cu Sorin Vlaicu. Marin, de exemplu, a fost mereu o inspirație, a crescut din pură ambiție și muncă, de aia a ajuns să confirme la așa un nivel. Ce să mai zic de Dragomir, unde este el și unde sunt eu...
Sunt atâția factori care contribuie la asta.
Infrastructura, din păcate, în Banat e groaznică. Uite, toți colegii care au plecat de ce au beneficiat – Sîntean, Dragomir, Marin, Casap...Carlo [Casap] e prieten foarte bun de familie, a suferit și el mult cu o accidentare la genunchi. Acum văd că a revenit, de fiecare dată când dau de o poză cu el, dau „ador” pe Facebook, fiindcă știu ce înseamnă asta.
Sunt mulți jucători care au plecat de aici din cauza banilor, din cauza felului în care au fost tratați, unii au avut mai multă dreptate ca alții. Până la urmă e o chestie de mediu, nu ați crescut într-un mediu în care să aveți destule exemple pozitive dintre cei care au făcut pasul la seniori.
Și eu puteam să plec de la Poli, fiindcă am clauză în contract că dacă Poli retrogradează în Liga a III-a, pot pleca liber.
Pusă de acum doi ani?
Da, de când eram cu [Adrian] Neaga, tatăl meu a insistat pentru asta, deși nu era o chestie în care să fi crezut. Dar n-am vrut să plec. Cu atât mai mult cu cât au venit aici Silviu [Bălace] și Răzvan [Ionilă], care mi-au insuflat o...tentă de fotbalist, să zic așa, că nu suntem nicicare dintre noi din echipă fotbaliști. Oamenii știu despre ce vorbesc.
Citeam și eu comentarii pe Facebook, de la persoane care n-au fost la meci să vadă efortul pe care îl făceam pentru a pune în practică un joc pregătit la antrenamente, că „slabii ăștia, luați iar cinci, sunteți pe blat”. Asta cu blatul...când o aud, înnebunesc. Păi îi văd pe colegi cum se pregătesc, cum se antrenează, dacă era cineva pe blat îl simțeam, și-l strângeam de gât. Știu băieții cum sunt la antrenamente, mereu mă iau peste picior că că vorbesc prea mult.
Să o luăm de la început, ai ajuns în vară la Poli. Atunci mi s-a părut că nu erai decis să rămâi.
Nu e așa, nici nu s-a pus problema să plec. M-am accidentat în ultimul meci amical, cu Dumbrăvița, și din acest motiv a trebuit să stau câteva săptămâni. Era atunci nea Petre Vlătănescu aici, și îmi făcea plăcere să lucrez cu el, mai avusesem șansa când eram junior, și el știe mult fotbal. Îmi place mult de el.
Nu sunt sigur dacă abordarea lui la început a fost constructivă – dată fiind situația de la club, cu mulți jucători care nu-și doreau să rămână, a fost foarte permisiv. Iar lipsa asta de disciplină s-a scurs cumva și în restul sezonului. Nici Bălace sau Ionilă nu au dat cu barda, au luat-o din mers.
Cred că ai dreptate aici, trebuie și un pic, și un pic. Dar nea Petre ne vede pe toți ca pe niște copii de-ai lui, pe mai toți ne-a antrenat, aveam deja un anumit raport față de el.
Bine, și sunteți copii, adică chiar la 21 de ani...
Da. Uite, și asta m-a deranjat, multă lume ne-a tratat ca pe niște seniori – prietenii mei de exemplu mă înțepau cu „iar luați cinci”. Muream, eu nu dormeam nopțile de supărare, că persoanele apropiate credeau cumva că n-am dat totul pe teren. Lumea ne consideră seniori, când mulți din lot nu și-au serbat majoratul. Dacă pui buletinul pe foaie i se ia culoare de pe poză.
Adversarii aveau mai mereu minimul de jucători „under” pe teren, unul 1999 și doi 2000. Mulți nu au perspectiva acestui fapt.
Eram [Lucian] Oprea, Sini [Sporin], eu și [Sebastian] Velcotă de 1998 și [Cristian] Podină de 1999. Să duci în cinci oameni toată echipa, și noi doar cu o brumă de experiență la seniori...
A fost și timpul pierdut puțin în vară, era bine dacă aveam același staff tehnic tot turul, dacă veneau cât mai puteam face completări de lot, evident necesare încă de atunci.
Așa e. Au și vorbit cu un prieten de-al meu deja, să vină, un băiat de 24-25 de ani care joacă acum în Liga a IV-a. I-am și zis să vină, că e nebun să joace la acel nivel la cât muncește.
Dar banii nu-s răi la Liga a IV-a.
Și compari banii cu jocul la profesioniști? Omul este foarte dedicat, face și sală cu mine cu preparatorul fizic.
Să revenim, a început sezonul, am pierdut primul meci acasă cu Filiași.
Eu n-am jucat atunci, eram în tribună, da-mi venea să sar gardul, intru pe teren, pe bune. Am rămas în zece, asta fiind o problemă tot sezonul, cu cartonașele roșii. Și eu am luat unul la Dăești, pe o greșeală de-a mea, am ridicat piciorul prea sus și am luat al doilea galben.
Cam așa. Dar să vină și de la cei mai „seniori”, cum e Oprea, care o să sufere mult pe roșul luat acum la Cărbunești, probabil îl așteaptă cel puțin patru etape de suspendare...
Da, ne-a dat cu meciu-n cap eliminarea asta. La pauză eram convinși că îi întoarcem, la câte ocazii am avut în prima repriză. Niciodată n-am stat cu fundu-n poartă, am încercat să jucăm cu mingea pe jos, este conceptul antrenorilor să jucăm un anumit tip de fotbal. Și când l-am auzit pe Oprea, vai! Eu venisem lângă el chiar înainte, să susțin faza, și am prins totul, când i-a zis de „dulce” bine arbitrului. Chestia era că a fost lângă banca adversarilor, că dacă era la mijloc, poate scăpa cu un galben. Nu e neobișnuit să-ți mai scape o înjurătură în timpul meciului. Dar așa l-a auzit toată lumea. Cred că el a resimțit mai mult presiunea, că-și dorea să întoarcem rezultatul, mai ales și după penaltiul ratat cu Crișul, și a greșelii de la începutul meciul de la Cărbunești.
Oricum, e mult spus că cineva din lot este „experimentat”. Chiar și cei care au jucat, au jucat întâi ca jucători U21, n-aveau aceeași responsabilitate. Am văzut efectele astea și în sezonul trecut de ligă secundă.
De exemplu, un jucător la care se vede experiența este Sinișa. Se vede diferența. Vorbeam zilele trecute cu tatăl meu, care zicea că n-am rupt gura târgului în etapele astea. Dar eu zic că este un proces, am venit după un an jumate de pauză, abia acum am avut meciuri legate, nu poți să sari pașii. Sini a fost cel mai constant, clar.
Să revenim la tine. Ai jucat mai mult fundaș dreapta, decât postul tău de mijlocaș. Se vede că suferi ca poziționare, și mă gândesc la golul ăla din primul minut de la Sebiș.
N-am jucat niciodată fundaș dreapta până în acest sezon. Avantajul este că îmi vine să urc mult, să contribui ofensiv, dar cum ziceai, e greu cu poziționarea. La Sebiș...am alunecat, ceva incredibil, zici că eram pe gheață. Știam că dă pasă, se vedea din avion, dar când am vrut să mă mișc, mi-a fugit piciorul. Ghetele mici cred c-au fost sau...
Îmi zicea Ionilă că sunteți mai mulți care nu aveți destule seturi de ghete, destule seturi de crampoane. Și Chiriac s-a chinuit mult la Cărbunești.
Păi la Cărbunești eu am avut niște crampoane lungi și late, probabil cele mai bune de pe teren, dar tot am alunecat pe acolo. Știi că a fost șutul ăla de care ai scris, când a scos-o portarul de sub bară – păi am vrut să centrez, dar mi-a rămas piciorul în pământ, atâta nămol era acolo. N-am mai văzut așa ceva, să-ți intre piciorul până la ciorap în nămol.
Chiar și așa, cumva se putea juca pe jos, mai bine decât dacă ar fi fost bălți. Ați încercat un joc legat, dar pasa finală a suferit.
Noi asta încercăm la antrenament, să nu bubuim mingea, ci să avem o idee de joc. Pentru finalizare cred că ar trebui să aducem mai mulți oameni în careu. Mie mi se spune mereu că-s genul ăla de jucător, căruia dacă-i pui un zid în față, trece prin el – adică numai înainte. Mai greu acum pentru mine ca fundaș, nu pot să fac sprinturi în continuu. Dar am reușit, de exemplu, cu Criș să-i dau o centrare bună lui Daminescu, la fel și Sini lui Dobrincu, însă n-a vrut să intre. N-ai ce să le spui celor mici, la o adică Daminescu era portar până acum un an.
Pe de altă parte, niciunul dintre juniori nu a arătat niște calități tehnice certe în acest tur. Majoritatea au avut atitudine pozitivă, însă le lipsesc explozia, jocul de pase, poziționarea. Nu că ai avea cum să răspunzi la asta, dar mă întrebam dacă se mai pot învăța, sau dacă e doar o chestie de adaptare.
Eu sunt la facultate de educație fizică și sport de la UVT acum și mereu ne spune domnul Brîndescu că trebuie să antrenăm cât mai mult tehnica, fiindcă la viteză ori o ai, ori n-o ai. La fel și poziționare, o câștigi cu experiența. Tehnica o înveți de la 8 la 12 ani.
Și eu simt în anumite momente că am nevoie de un plus la stăpânirea mingii. Lumea zice că centrez bine, dar am făcut mii de centrări pe când eram cu Sorin Vlaicu la juniori ca să centrez așa. Tehnica asta de preluare, de pasare, când se urcă mingea pe tine, atunci se vede diferența de valoare.
Greu de tot cu controlul mingii în echipă, din ce am văzut.
Probabil că și din stresul de meci. La antrenamente iese mai bine, dar când vine adversarul intri în criză, să nu pierzi mingea, să nu greșești.
Ca spectator ești oricum „compromis” de fotbalul mare, te uiți la Messi în fiecare săptămână și nu înțelegi cum face ceea ce face. Știi dinainte ce o să facă și nu poți să-l oprești.
De aia sunt cine sunt, el, Suarez. Acum a luat și balonul de aur...Messi e cel mai bun jucător, dar parcă sezonul acesta n-a fost al lui.
Messi face multe, însă Barcelona e susceptibilă la presiune, s-a văzut și pe Anfield.
Pică în joc. Eu sunt cu Real Madrid și mi-a plăcut întotdeauna de Ronaldo, pentru felul în care muncește – îl eclipsează pe Messi din acest punct de vedere.
Am văzut recent un documentar despre jocul de table Go, în care o inteligență artificială a învins pentru prima oară un om, iar cel mai distinctiv lucru în cum juca era că nu căuta să câștige decât la un punct diferență. Eficiență maximă, cam așa e și la Messi.
Și asta așa este. Când are mingea, vede lucruri pe care noi nu le vedem. Și Benzema, ți se pare că aleargă mult? Benzema nu e ca Lewandowski, își are locul lui, se bagă în toate fazele de atac, un nouă fals perfect. Nu degeaba este de zece ani la Real.
S-a schimbat fotbalul în ultimii ani. Îmi aduc aminte când eram mai mic și mergeam la Giarmata, de unde sunt eu de loc, când jucau Răzvan Leucă, cu Cristian Dancia, și Pepu [Petre Țurcaș], era altfel Liga a III-a - cel puțin văzută prin ochii de copil. Se joacă mai repede acum, nu mai contează atât de mult masa musculară, cât forța. Eu nu par un tip foarte mare, dar dai în mine și nu prea pic. Și muncesc pentru asta, dacă mă vedeai acum doi ani...mă lăsam de fotbal, dacă nu făceam sală, nu mai făceam față.
Vorbind despre timpul pe care îl ai pentru a evolua ca persoană, și tu ai avut problema că antrenamentele se suprapuneau cu cursurile la facultate.
Și gândește-te la oboseală – stăteam 12 ore pe zi, plecam dimineața și ajungeam acasă seara. Așa erau două zile pe săptămână. Mă simțeam năuc, ce să mai fac când ajung acasă după zile din astea?
Ce se poate face organizatoric să rezolvați problema asta?
Noi ne-am ales teoretic ora de antrenament. Era 9.30 cu 10 și am amânat-o pe 10.00 cu 10.30. Copiii erau la școală, eu cu Sini eram la facultate, și cu amânarea asta mai apucam să băgăm dimineața un curs, să ajungem la antrenament, să dăm cât putem, și să mai prindem ceva școală seara. Așa jonglez viața de vreo trei ani, de când sunt la facultate. Poate și din cauza asta nu am fost la nivelul la care știu că pot să fiu, din cauza oboselii. Măcar la vară am terminat și nu mai vreau să aud de facultate, ci să mă concentrez pe fotbal și pe sală.
Nu pare c-o ai la inimă, de ce ai început facultatea?
Nu prea mult din dorință proprie, cât că au insistat părinții. Dar a început să-mi placă, îmi plac profesorii, învăț chestii noi despre lucruri pe care pot să le și aplic – fitness, nutriție, alimentație, odihnă, recuperarea.
Nutriția pare un domeniu prea puțin discutat la noi, între sportivi.
Păi da, uite, nevasta lui Lewandowski este nutriționistă, ai văzut cum arată omul? Nu se compară, dar o alimentație bună te propulsează. Eu am mai fost la nutriționist, dar e greu să te ții 100% de chestia asta. Am avut atâtea zile în care mâncam ce apucam după antrenament, mergeam la facultate și mai apucam să mânânc ceva doar seara.
Vorbiți despre din astea în vestiar?
Nu. Adică mi se pare că dacă mă pun să vorbesc, mă iau că-s plin de mine, și că le știu pe toate.
Până la urmă sunteți în primul rând voi între voi, fără prea mult sprijin din afară, ați putea să vă ajutați reciproc. Ce știi despre ce urmează?
N-am nicio idee, sunt total în ceață. Sper să continuăm, să găsim resursele de care avem nevoie.
Știu că a fost greu la Giarmata cu banii în primăvară, nu este ușor nici acum.
La Giarmata ne vedeam banii, chiar dacă nu în fiecare lună, dar îi primeam. Abia acum i-am terminat de primit, dar am apreciat gestul lui Dani Moraru, fiindcă putea să închidă clubul și nu rămâneam cu nimic. Aveam acolo și o masă după fiecare antrenament. Ziceam că „ne păcăleau” cu o masă, dar a contat de fapt foarte mult, ne unea. Asta am încercat și cu cei mici aici, îi mai chemam la o cafea, să socializăm, dar n-a fost ușor, rămâneam ba eu cu Sini, ba cu Oprea. Mi-aș dori să facem lucruri din astea împreună, un grătar, o masă.
Când n-ai rezultate, nu prea ai parte de unitate.
După ce i-am bătut pe Horezu, a fost super – saună, bazin, pizza. De asta nu înțeleg de ce când pierdem ne rupem toți, fiecare acasă, nu mai vorbește nimeni cu nimeni. Tot noi câștigăm, tot noi pierdem.
Să nu uităm că am avut parte de puține victorii în ultimii doi ani, și bucuria e o chestie de obișnuiță. Asta își doreau și Bălace cu Ionilă, să vă redea plăcerea de a juca.
Și au făcut-o, cel puțin mie. Știam că dimineața am antrenament și că încep ziua bine. Făceam antrenamente de fotbaliști, gândite de fotbaliști, nu doar alergări fără sens. Jocurile pe care le făceam între noi, miuțele, la care se băgau și ei, erau altfel decât ce-am văzut în ultimii ani.
Crezi că cei doi făceau față să joace în Liga a III-a?
La ce ambiție are Bălace, eu cred că făcea. Ionilă știu că are ceva problemă cu genunchiul. Dar Bălace dădea ceasurile peste cap când era în vână. Sunt foarte recunoscător că au avut încredere în mine, mi-au dat șansă ca nimeni altcineva în viață.
Nu te-a deranjat că te-au plimbat pe teren – ba mijlocaș dreapta, ba fundaș?
Nu m-a deranjat, am căutat să-mi fac mereu treaba cât am putut eu. Chiar și la meciul cu Craiova, când am jucat mijlocaș central...am greșit la primul gol, dar abia atunci am atins prima oară mingea, a fost suprarealist. Și la Lipova am greșit la golul dinainte de pauză, deși am încercat să mă repliez, dar e clar că de la mine a plecat.
Ziceai că a fost greu cu banii la Giarmata, dar că și aici e greu. La un moment dat ați făcut un fel de grevă, de la care cred că a plecat tot acest final nereușit de tur.
Eu nu făceam asta pentru banii mei, pentru că mă ajută părinții foarte mult. Dar sunt aici copii care chiar stau în banii ăia, chiar dacă-s doar 1000 de lei. Sunt bani de nimic, nici pe ăia să nu-i vedem? Plus că noi foloseam materiale de la Galaxy la antrenamente, numai maieuri și mingi aveam.
Câte salarii ai primit?
Două salarii și două prime. Toți am primit la fel. Pentru mine a fost important să joc, să câștig experiență.
Ce simți că se poate face în retur? Să zicem că rămâne în mare această echipă.
Pfoa, dacă rămân și profii – ei ne-au luat de sub nivelul mării și au reușit în trei luni de zile să ne insufle o idee de joc, să pasăm, să vadă lumea că încercăm ceva. Chiar un progres fantastic, cum ne-au dat acest plus de ambiție.
Și de ce nu i-ați ajutat cu rezultatele? Au fost tâtea meciuri cu 4-5 goluri primite în deplasare.
Crezi că noi n-am vrut? Uite, la Sebiș de abia am stat pe picioare, nu știu ce a fost cu mine atunci, poate tot din cauza oboselii.
Atunci a fost săptămâna în care nu v-ați prea antrenat.
Da, ce să zic. Nu te antrenezi, sportul îți dă în cap. Poate dacă mai găseam un plus de ambiție – de exemplu cu Crișul, în prima repriză numai ambiție, numai alergări, s-au băgat materiale serios. Când îi vezi pe colegii tăi că bagă, și dacă ești mort bagi și tu. Nu știu de ce nu se poate în fiecare meci să ne ambiționăm toți.
Zic că și asta are de-a face cu vârsta. Crezi că lipsesc niște lideri de echipă?
Cu siguranță. Cum era Naidin la Ghiroda – păi n-aveai ce comenta în fața lui, a lui Baranyi. Aveam nevoie de un plus de experiență, ei să ne mai coordoneze și în rest să alergăm noi în draci. Un jucător care să dea o pasă inteligentă, care să schimbe jocul...
Așa este, au fost multe posturi neacoperite, și absențe. Dar și când ați fost în efectiv complet, cu Sebișul, a ieșit varză.
Da, urât a fost, chiar nu-mi explic ce s-a întâmplat acolo. Am plecat montați...mereu eram montați.
Am primit critici pe Facebook, de ce în prefața de meci spuneați mereu lucruri pozitive, „cred în echipă, cred în colegi”, dar pe teren nu se vedea.
Să nu crezi vreo secundă că mințeau băieții. Știi că făceam cercul la început de meci, iar în ultimele meciuri, de când e Sporin căpitan, spuneam doar atât: „Haideți băieți să le arătăm că putem”. Credem în noi și acum, și dacă Bălace și Ionilă erau aici din vară, cred că stătem altfel. Nu zic că n-am avut faze frumoase de antrenament cu nea Petre, dar stilul de joc impus de Bălace și Ionilă chiar ni s-a potrivit. Era frustrant că și adversarii pe teren ziceau că „uită-te la ăștia mici ce ne pasează, cum bagă materiale”, deși scorul era 2-1 pentru ei.
A fost clar o evoluție a echipei – la început luam gol la fiecare fază fixă, eram dominați copios, dar pe final de tur aveam altă consistență. Însă pe tabelă nu s-a văzut.
Dacă este să ne iei individual, toți avem calități. Dar când suntem împreună, parcă nu se leagă ceva. Toată lumea joacă lungă, lungă, lungă, doar Craiova a venit și ne-a dat cu terenul în cap, n-am avut drept de apel. În rest n-a fost nicio echipă de nebătut, noi încercam cât puteam să pasăm, dar în fața porții nu dădeam goluri. Am pierdut trei puncte ratând penaltiuri, ceea ce conteaz în clasament.
Asta este frustrant, chiar ne doream, ne antrenam, câte sacrificii n-am făcut, să vii fără bani, fără aia, fără aialaltă la antrenamente în fiecare zi, n-aveam nici dușuri, ne schimbam la Lemon, ce mai, asta este o dovadă că chiar ne place fotbalul. Dar să n-ai nimic, să vii, să dai tot ce poți pe teren, și după aia să-i auzi pe oameni că ne bat toate satele...
Păi bun, atunci vin oamenii și întreabă de ce ne-am înscris în campionat, dacă nu avem nimic.
Păi și ce să facem? Nici nu știu să răspund la întrebarea asta. Poli e Poli până la urmă, indiferent că e Liga a III-a, Liga a II-a, trebuie să demonstrăm că merităm să fim aici. Sunt de atâția ani la club, pe vremuri lumea era impresionată să audă că sunt la Poli, când arătam pozele de la juniori cu Viitorul, cu adversari puternici. Nu mai este reacția asta și, sincer, de asta am și rămas, sperând să schimb ceva. Acuma-s și zece mii de Poli, o situație pe care n-o înțeleg.
Probabil vom avea o finalitate în curând. Dar pentru mine, ca suporter, va rămâne clar o ruptură care nu va fi ușor de reconciliat.
Mie mi-e dor de meciurile alea când cânta un stadion întreg. Era un Poli – Steaua și tot stadionul cânta pentru tine. Păi cum să nu joci când veneau atâția oameni să te vadă? Asta am tot încercat, să aducem oamenii la stadion, prin jocul nostru, să vină să vadă această echipă cu o medie de vârstă de 19,6 ani, care pune și probleme adversarilor. Dar lumea nu vede asta.
Realitatea este că trebuie să faci și puncte.
Așa este. De pe ultimul loc ce poți să zici? Ne frustrează teribil. Este un subiect sensibil, ce poți cere unor copii, ce așteptări să ai? Contează ce condiții ai, să ai stabilitate, să ai o liniște interioară, cu toate efoturile care s-au făcut, inclusiv din partea conducerii. În ultimele săptămâni am făcut antrenamente doar în balon, fiindcă nu mai eram decât treisprezece, mulți se înghesuiau să recupereze ce-au ratat la școală. Clar, școala este importantă, dar te și obosește, e greu să dai 100% în toate. Până la urmă ne-am asumat-o, ăștia suntem, trebuie să găsim în noi resurse pentru a face mai mult. Trebuie să fim toți împreună, să arătăm ambiție și să fim mai curajoși.