4 decembrie 2021

Ca în zi de centenar

Avem parte de un an centenar sobru pentru suflarea alb-violetă, dar indiferent de alianțe, drumul până aici a fost unul fascinant. O spun și testimonialele de pe Facebook, elogii aduse unei pasiuni pe care am împărtășit-o cu toții. 

Ce a însemnat Poli pentru mine? Păi cam totul. Trei zile din săptămână digeram/savuram rezultatul, celelalte trei făceam calcule și număram minutele. Ziua de meci excludea aproape orice altă activitate. Toate cronicile, toate articolele, analizele, interviurile, lucruri menite să treacă timpul dintre meciuri. Până aici ar putea fi vorba despre orice alt club, dar viața mi s-a aliniat astfel încât să fie acesta. Iar acesta cu siguranță nu a fost orice alt club.

Ca suporter, ești obișnuit cu dramaticul, cu trădări și exaltări. Mulți, între timp, s-au obișnuit și să-și îngroape și să-și dezgroape echipa favorită, cu predilecție în această parte a lumii. Și fără să ajungi să ai două cluburi cu același nume în oraș, e o chestie care-ți uzează capacitatea de a iubi necondiționat.

De bine și de rău, am avut șansa de a fi alături de Poli în majoritatea momentelor acestui ultim sfert de veac - aș vrea să cred că cea mai turbulentă perioadă din suta asta de ani. Au fost atâtea și atâtea trăiri, că s-au copiat și răscopiat pe aceeași partiție a memoriei, de nu mai reușesc să le disting. De parcă nici nu le-aș fi trăit pe unele, deși am fost acolo. Sunt însă câteva amintiri la care mă întorc mereu, core memories cum ar zice filmul: înfrângerea cu Jiul din sezonul 1996/1997, trăită alături de bunicul meu; tribunele goale după ultima partidă din era Zambon; foarfeca lui Mansi din meciul cu Steaua, pe care am văzut-o printre pixeli din camera de cămin de la universitate; meciul de la Mediaș, din sezonul 2016/2017, pe care l-am trăit la o intensitate interioară pe care nu credeam că pot s-o ating. Și sunt atâtea și atâtea amintiri care apar la un pahar de cola și o felie de pizza. 

Ultimii ani au fost dulci prin prisma faptului că am putut sta așa de aproape de echipă, să-i cunosc pe protagoniști, să-mi aduc aportul în alt fel decât cel de suporter-blogger. A fost o aventură pentru mine alături de persoane care au trăit în felul lor pentru club, de la jucători, la conducători, la doamna Carmen. Dincolo de toate, am o admirație infinită pentru cei care au avut resursele să revină meci de meci pe Electrica (fizic sau virtual) neimplicați fiind în viața internă a clubului. Nu că acești doi ani de pandemie ar fi oferit multe oportunități în acest sens.

Un club de fotbal nu moare niciodată cu adevărat, doar se transformă, unica întrebare fiind dacă ești dispus și capabil să ții pasul. Perspectiva mea, poate a noastră, este una bizară - să o vezi pe Poli moartă, dar în același timp vie sub o formă care nu-ți trezește niciun sentiment. Eventual unul de frustrare, fiindcă nu trebuia niciodată să ajungem aici. 

Au trecut o sută de ani de Poli, probabil vor mai trece o sută. Alți oameni, alte amintiri, alte file de istorie, nimic nu începe sau se termină cu noi. Este generic, dar este adevărat.

Au trecut și douăzeci de ani de Cronica Violetă, dacă vă vine să credeți. Mie nu și mi-e deja dor de ei.

18 februarie 2021

O (ultimă) reunire

După săptămâni bune de așteptare, a sosit și momentul reunirii pentru alb-violeții rămași sub conducerea lui Silviu Bălace. Pe lângă faptul că opt din unsprezece titulari au plecat, lotul este și unul subțire numeric, iar clubul are interdicție la transferuri ca urmare a datoriilor neplătite față de diverși foști jucători străini, pe care abia i-am mai putea numi la cât de puțin au evoluat pentru Poli. Să fi fost astea singurele datorii...

Asta este moștenirea, care și de dincolo de mormânt își întinde degetele osoase, cu unghii ascuțite, pentru a trimite câte o aducere aminte la maniera în care a fost permisă gestionarea clubului de-a lungul existenței sale.

De ce și cum mergem mai departe

M-am întâlnit cu Petre Mușat în această iarnă și l-am întrebat pentru ce se zbate. De fapt nu trebuia să-l întreb, pentru că știam, sentimentul îl împărtășesc și eu: nu-mi doresc ca Poli să se retragă dizgrațios în mijlocul sezonului. La fel de adevărat este că ceea ce ne așteaptă va fi greu de digerat, fiindcă nu avem timpul sau resursele necesare să construim o echipă capabilă să lupte de la egal la egal cu adversarii pe care-i avem în etapele rămase. Nu că ar fi ceva inerent rău în a duce o luptă inegală, astea pot să fie uneori cele mai memorabile.

Pe lângă toți ceilalți adversari pe care-i avem, trebuie să punem la socoteală și timpul - sau lipsa lui. Reunirea târzie, forțată de circumstanțe, de incertitudine, oferă staff-ului mai puțin de patru săptămâni până la primul meci. După patru luni de pauză. E greu să pui pe picioare o echipă mult schimbată, fără experiență semnificativă, în așa de puțin timp, știind pe deasupra că în primele două etape te așteaptă Chișineu Criș și Lipova, adică primele două clasate. 

Cei rămași sunt aici să tragă cât pot de tare, să-și facă o carte de vizită, vorba vine. Partea plină a paharului este  că putem alcătui un prim unsprezece care, cel puțin pe hârtie, arată decent. Partea mai puțin plină este că avem foarte puține rezerve, unele posturi sunt descoperite, iar viitorul incert apasă pe umerii tuturor.

Despre primii nouăsprezece

În acest moment, lotul nostru arată cam așa:

Toma (Filip) - Foca (D. Bălace), Cochințu (Turdean), Chiriac (Murariu), Popa (Stoia) - Sporin, Daminuță (Dorobanțu) - Dincă, Mitre, Toboșaru (Românu) - Buzdugan (Sevici)

Deci, da, un prim unsprezece decent. Numai că din primul unsprezece doar Sporin, Dincă și Mitre au evoluat cu (o oarecare) regularitate în tur, ceea ce înseamnă că o prioritate pentru staff este ca și restul să adune câteva meciuri în picioare înainte de debutul sezonului. Aproape orice decizie tactică iei, are avantaje și riscuri evidente, iar lipsa unui jucător de gol îngreunează sarcina noastră. Vor mai urma eșecuri în amicale ca cel cu Ripensia U19 (1-4), dar doar prin aceste eșecuri avem cea mai mică șansă de consolida echipa.

Mă gândesc la formația cu care am început sezonul 2019-20, la Becicherecu Mic:

Mosoarcă – Sporin, Cochințu, Podină, Buga (min. 57 Iovanovici) – Oprea – Daminescu (min. 63 Românu), Chiriac (min. 77 Mitre), Ochea, Iseini – Pădurariu

Mult s-a schimbat și echipa asta. Frăgezimea ei de atunci, pe când numeroși jucători erau la sezonul de debut printre seniori, era compensată de un entuziasm....să-i zicem ludic, din plăcerea jocului. Ofensiv, tehnica lui Iseini punea oricui probleme, Pădurariu era un atacant greu de mișcat, care-și câștiga majoritatea duelurilor la cap cu adversarii, iar venirea ulterioară a lui Velcotă a adus un plus de calitate la nivel individual. Și Ochea avea deja un sezon de L3 în spate, iar inclusiv acum mă gândesc cu regret la faptul că nu a reușit să-și confirme talentul.

Echipa de acum îmi pare însă una mai stabilă, într-un sens mai omogenă, fiindcă se antrenează în această configurație de mai bine de-un an de zile. Ceea ce cred că poate face cu adevărat diferența este următorul lucru: ca toți să fie pe aceeași lungime de undă, să-și recunoască situația, de ce sunt aici și ce au de făcut. Contrastând cu gruparea din vara lui 2019, atunci gândul multora era la plecare, dublat de relaxarea oferită de certitudinea că un Podină, un Oprea, un Pădurariu și-ar fi găsit cu ușurință alte echipe. La cum arată fotbalul în zilele astea, pentru nimeni nu mai este ușor să-și găsească echipă.

La ce folosește o mână de ajutor, când tu ai nevoie de-un braț și un picior?

Dincolo de asta, problema nemuritoare rămâne cea a banilor. Oricât de cinic ai vrea să fii, un jucător plătit la zi este în complet alt „spațiu mental” față de unul care în buzunar are doar cinci luni de promisiuni neonorate. Efortul clubului de a aduna donații ar fi căzut mai bine în toamnă, fiindcă era mai ușor de făcut atunci când aveam rezultate pozitive și escaladam clasamentul ligii a 3-a. O spun simțindu-mă cu musca pe căciulă, știind că aș fi putut insista mai mult pe această temă la momentul respectiv și cu o implicare mai atentă găseam rezolvarea. Și o spun știind foarte clar că mâna întinsă care nu spune o poveste...

Doar că dacă Poli nu spune o poveste, până și această Poli a noastră, atunci cine o face? E una tristă, adevărat, căci pentru fiecare din zecii de jucători lansați există o gaură în cont și un regret în suflet. Dar ce a rămas din ultimul club care a reprezentat Timișoara în Liga 1 sunt oamenii locului, câțiva poliști vechi, de la foști jucători, la angajați, la suporteri, care n-au timp de lupte filosofice, ci caută doar să încheie cu un minim de demnitate ceea ce au compromis alții în deplină cunoștință de cauză. 

Cred că impactul oricărei donații de acum va fi unul real, nevoia fiind mai mare și necesarul mai restrâns. Oricât de mici ar fi salariile, tot ai mii de lei cheltuială la fiecare meci organizat acasă, iar sub treizeci de mii de lei nu scapi nicicum pe lună. Vorba lui Bălace, uneori te întrebi dacă echipa asta este în vreun fel a Timișoarei, la cât de puțină disponibilitate există la nivel înalt pentru a susține niște copii, care, în final, tot jucătorii orașului vor rămâne. De adăpat s-au adăpat deja toate cluburile din zonă de la ei, fără să plătească vreo grilă de transfer, pe deasupra.  

Deci pentru cine are mână, braț, picior de dat - acspoli.ro/donatii.

Iar la final? 

Sfârșitul s-a conturat în zare de ani buni, și tot mai clar, din 2015 încoace. Cu curți de conturi, cu anafi, cu balauri, mailați, haruți, cu retrogradări mai greu de bifat, decât de evitat, cu consilii de administrație, legende, președinți, administratori speciali, cu idealiști nepătați, chiar și cu primari cu domiciliu-n Timișoara. Dar acum parcă-i poți simți deja mirosul. Este un miros al ipocriziei nespălate.

Google+