7 iunie 2016

Multe cuvinte pentru nimic

În ultimele zile, poate chiar săptămâni, am tot rumegat, probabil ca orice polist, care ar fi cea mai bună soluție pentru viitorul fotbalistic violet. Să se desființeze ACS-ul? Să nu se desființeze? Să fie o fuziune cu ASU? Între timp au apărut diverse opinii în presa online, am mai rumegat și am hotărât că ar fi mai bine să aștern în scris ideile, poate ajung la vreo concluzie. În final a ieșit un articol foarte lung. Deci dacă nu aveți răbdare să urmăriți întreaga defulare, concluzia este în ultimele trei paragrafe.

Aș începe cu articolul lui Marius Ghilezan, care laudă management-ul economic al celor implicați la ASU. Articolul e plin de exagerări și înfrumusețări, precum și de date neacoperite, dar sunt de acord cu esența lui: succesul echipei se leagă de eficiența financiară a diriguitorilor ei. Sau, mai informal: au făcut mult cu bani puțini.

M-a consternat un pic sintagma „model de business moral”, dar aparent e un termen bine definit în domeniul economic, pe care eu nu-l stăpânesc. Dar ideea unei strategii sustenabile am susținut-o dintotdeauna. La Poli a apărut chiar pe vremea lui Iancu, când ne asigura că și fără investițiile sale Poli se poate susține pe cont propriu. Iar peste doar 2 ani, știm cu toții unde s-a ajuns.

De o strategie sustenabilă era nevoie și la ACS Poli și acest sezon ne-a arătat și de ce. Dependența masivă de finanțarea din bani publici a lăsat clubul într-o situație dezastruoasă în clipa în care aceasta a dispărut subit. O strategie sustenabilă, bazată pe diversificarea surselor de venit și pe minimizarea riscurilor, ar fi amortizat această pierdere, precum am scris mai pe larg la momentul respectiv.

Aici intră și ideea promovării tinerilor, dacă nu pentru propriul uz, măcar pentru obținerea unor sume deloc neglijabile din transferuri. Afaceri precum cea a lui Ovidiu Popescu, care practic a fost doar în proporție de 10% al clubului, sau aducerea unor jucători liberi de contract în detrimentul celor crescuți de club, nu sunt deloc sustenabile. Jucătorii din prima categorie au fost practic închiriați pentru o perioadă limitată de timp, ceea ce n-ar fi de condamnat dacă și-ar fi și atins scopul pentru care au fost angajați. În schimb, juniorii reprezintă o investiție, care dacă nu se materializează în nici un fel, devine o pierdere. În aceste condiții mi se pare irațional faptul că nu au fost promovați juniorii proprii mai mult în acești patru ani, chiar și în detrimentul unor jucători cu experiență, dar care aveau o situație contractuală nefavorabilă. Dar e bine că nu e prea târziu pentru a schimba lucrurile. M-a însuflețit un pic declarația lui Ionuț Popa privind viziunea sa pentru sezonul viitor, centrată pe juniori, și dacă ar fi să se continue ca până acum, aș vrea să o văd pusă în practică. Chiar de nu se va obține promovarea, se poate pune baza unui club cu o creștere lină, dar constantă.

La ASU Poli nu-mi dau seama dacă s-a ajuns încă la sustenabilitate, pentru că ei încă nu au produs nimic, ci s-au bazat doar pe suporteri, marketing și sponsori. Dar la nivelul ligii secunde, nevoile sunt la un cu totul alt nivel și cerințele financiare s-ar putea să fie prea mari. Dacă ar fi vorba de transferuri, atunci va trebui menținut un echilibru între scăderea valorii celor ce pleacă, și valoarea și omogenitatea lotului ce rămâne. Altfel, rămâne de văzut cât de iscusiți sunt cei din Druckeria în obținerea unor sponsori potenți.

Și așa ajungem la articolul scris de Radu Paraschivescu. Din nou, aș vrea să trec peste viziunea idealizată și vizibila distanță de la care privește lucrurile în comparație cu cei mai implicați în frământările și discuțiile cotidiene. Nu am înțeles niciodată insistența pe argumentul „purității”, care a și dus la dezbateri interminabile sau la cuvinte dure. Și, la o adică, oricine conectat la știrile zilnice, poate găsi pete în această puritate. Nu vreau să aduc în discuție zvonuri pe care nu le pot proba, dar momentul cu retragerea Chișodei de acum 2 ani, arată destul de penibil pentru orice cititor.

Deci nu mi se pare că aceasta ar fi una din caracteristicile de bază a fenomenului Druckeria/ASU Politehnica. Ba mai mult, chiar distrage de la ceea ce e esențial în subiectul de față. Sunt două atuuri care stau la baza succesului de până acum și a potențialului viitor. Primul este pasiunea. Dacă puritatea poate fi dezbătută și contestată de cei potrivnici, nimeni nu poate contesta pasiunea. Pentru că ea exista și înainte de „marea schismă”. Pasiunea este cheia prin care se obține acea eficiență financiară menționată mai sus. Un grup de oameni care face un lucru din plăcere, va depune mai mult efort, fiind dispus chiar și la sacrificii, decât unul format din oameni dezinteresați, puși din interese politice.

Al doilea atu, care nu a existat până la plecarea lui Iancu, este reprezentat chiar de sintagma „fără patroni” - o altă expresie care nu-mi place, pentru că induce în eroare. Frumusețea acestei stări de fapt nu este ideea substituirii celui care ia deciziile cu un grup de suporteri, ci faptul că deciziile luate ar trebui să reflecte mai bine dorințele spectatorilor. Un patron e interesat în afaceri, care adesea se contrazic cu interesele ale spectatorilor. De exemplu, un jucător ar putea fi vândut rivalei pentru o ofertă bună, spre dezamăgirea fanilor. La extremă, cum s-a întâmplat în fotablul românesc, întreaga investiție în fotbal este doar o afacere adiacentă, care chiar de coincide cu dorințele publicului pe termen scurt (câștigarea unui trofeu), pe termen lung duce doar la tristețe (desfințarea echipei). Dar, revenind, acesta este un atu pentru că duce spre acea mirifică sustenabilitate. Suporterii fericiți duc spre încasări mai multe și spre suporteri mai mulți ce ar atrage interesul mai multor sponsori, deci și mai mulți bani. În plus, relația strânsă, aproape directă între cei ce iau deciziile și cei de la nivelul gazonului, face ca întreg clubul să tragă în același sens. Pe când la ACS Poli, multe probleme cunoscute chiar și de spectatori, nu au pătruns până la factorii decizionali, acestea rămânând nerezolvate, așa cum s-a întâmplat în iarnă când s-a început un cantonament cu prea puțini jucători și fără preparator fizic, iar în contractele unor jucători au apărut clauze nefavorabile clubului, de care s-a aflat abia la finalul campionatului.

Întorcându-mă la articolul lui Paraschivescu, mesajul era că din cauza nevoilor de la acest nivel, tentațiile pentru compromisuri vor deveni greu de refuzat, dar că soluția este tocmai refuzul lor. Sunt de acord. Acceptarea unui sponsor/investitor care și-ar impune punctul de vedere și care ar periclita imaginea creată în acești patru ani, care i-a atras pe cei prezenți la meciuri până acum, ar putea duce spre dezinteresul treptat și, mai ales dacă rezultatele nu vor compensa, spre un cerc vicios al declinului. Secretul e să știi să faci ca interesul acestor terți să coincidă cu cel al spectatorilor. „Nu e simplu, dar nici de netăgăduit.”

Ceea ce e valabil și pentru ACS. În condițiile în care nu vrem ca Poli să ajungă din nou pe mâna unui alt Iancu sau Zambon, ce e de făcut? Situația e critică și e nevoie de o soluție financiară urgentă, căci campionatul începe în mai puțin de două luni. Astfel, în lipsa apariției unui investitor ideal, în condiții acceptabile, clubul este foarte vulnerabil la compromisuri și ne putem aștepta la apariția unor grupuri interesate mai mult în propriile afaceri și care să-și recupereze banii prin moduri nu prea atractive pentru poliști. De exemplu, promovarea și vinderea unor jucători străini, cum s-a vehiculat. Poate va avea un succes temporar, dar fără un model sustenabil în jurul unei astfel de afaceri, într-un final clubul va ieși în pierdere, atunci când investitorii își vor pierde interesul.

Cealaltă variantă ar fi să se găsească o soluție prin care autoritățile locale să se bazeze doar pe resursele proprii și pe sponsorizări, la fel ca până acum. Dar ce speranțe să avem după acești patru ani că lucrurile se vor schimba în bine? Trebuie să se înțeleagă că nu se poate merge cu același gen de oameni ca până acum. E nevoie de profesioniști și de oameni pasionați. Măcar câțiva care să tragă restul după ei. Poate nici nu e nevoie de oameni cunoscuți în fotbalul actual, căci până la urmă cine poate numi un conducător agreabil pentru Poli? În conducere e nevoie de un manager bun, care poate fi și un tânăr cu viziune și studii moderne. Din păcate, nu știu cine poate nominaliza o astfel de persoană, deci nu putem vorbi decât la modul general, de un candidat ideal. În orice caz, cine va fi, trebuie să aibă un plan minim bazat pe ideile expuse mai sus.

La cât de utopic și neverosimilă sună această variantă, probabil cea mai reală cale este desființarea ACS-ului. Nu vorbesc neapărat de o desființare propriu-zisă (care după ce spunea primarul înțeleg că nici nu se poate realiza). Clubul poate fi lăsat de izbeliște, ceea ce nu mi s-ar părea deloc normal. Această variantă ar însemna probabil și mutarea sprijinului către ASU și consfințirea ei ca unica Poli. Dar nu asta e problema.

Acum patru ani, nu m-ar fi deranjat existența unei singure Poli, cea din liga a cincea. Apariția ACS-ului nu am considerat-o necesară, dar am acceptat-o. Acum, după patru ani consider că a fost o decizie bună, din două considerente. Primul ar fi obținerea palmaresului. Nu consider că acesta e necesar pentru a identifica-o pe Poli din punct de vedere moral, etic, dar e important pentru a lămuri situația din punct de vedere juridic și pentru a evita orice alte contestații care pot periclita buna desfășurare a activității unui club Poli, oricare ar fi el, atât ca eventuale penalizări, cât și ca imagine. Al doilea este că era nevoie de o echipă timișoreană la acest nivel pentru a stimula restul activității fotbalistice din zonă, inclusiv la nivel de juniori, în ciuda neajunsurilor enunțate mai sus. Astfel, desființarea completă a clubului ar fi o greșeală. O alternativă ar putea fi păstrarea lui ca o echipă în care juniorii să poată evolua la nivel înalt. Asta ar însemna practic redefinirea scopului clubului, eventual coroborată și cu schimbarea numelui. Măcar ar fi pentru prima dată când acest club ar avea un scop concret și ar ieși de sub umbra contestațiilor cauzate de discuția despre cea mai Poli dintre Poli. Ceea ce nu înseamnă că n-ar rămâne de rezolvat problemele administrative și de finanțare ale clubului, două sarcini deloc necomplicate.

În orice variantă a desființării ACS-ului, s-ar înclina balanța înspre echipa întreținută de Druckeria. Pentru Robu ar însemna o înfrângere personală, pentru o parte a poliștilor ar însemna o jignire după cei patru ani de ceartă. Dar câți ar fi aceștia? Nu sunt prea mulți, căci majoritatea poliștilor sau majoritatea potențialilor fani ai unei singure Poli au stat deoparte și se prea poate ca ASU Politehnica să readucă constant un număr mare de spectatori la stadion și în jurul echipei. Astfel că poate renunțarea la Poli cea „a lui Robu” să fie decizia cea mai bună pentru oraș, în dauna unui orgoliu înfrânt și a câtorva nemulțumiți.

Dar, așa cum mă întrebam acum 4 ani, așa mă întreb și acum: de ce nu se poate cu amândouă variantele? Atunci m-a surprins vehemența anti-ACS a celor din Druckeria, pentru că până la urmă nu a fost o competiție între cele două. Fiind la nivele diferite, nu s-au bătut pentru aceleași resurse și, dacă nu era atitudinea celor din galerie împotriva celor care au acceptat ACS-ul, poate nu era nici o împărțire între suporteri. Și, ajungându-se în acest punct, e clar că nici ACS-ul și nici Robu, nu au reprezentat vreodată o piedică în calea poftelor Druckeriei.

Acum însă, în fața unei competiții directe, lucrurile stau altfel. Resursele se vor împărți: potențialii sponsori, spectatorii, dar și stadionul căci „Dan Păltinișanu” este singurul stadion decent pentru ligile superioare. Acest sezon ar putea fi în detrimentul uneia sau al ambelor. E foarte probabil ca ambele să aibă rezultate mediocre, una având probleme financiare, iar cealaltă fiind nevoită să-și mărească considerabil eforturile financiare în timp ce trebuie să fie și în competiție directă cu prima. Iar dacă Robu reușește să găsească o finanțare potentă pentru acest sezon, cu un buget ca acum doi ani, ar putea promova din nou la pas, ceea ce ar putea fi o lovitură de imagine pentru ASU. Cât de puternică, depinde de rezultatul efectiv și de cât de mult reușesc cei din galerie să-și păstreze suporterii.

Mi se pare o situație tristă și din cele expuse varianta cu două Poli nu pare a fi cea mai bună. Astfel, aș prefera să se găsească o cale de mijloc. Aș vrea ca cele două „tabere” să se pună la masă și să discute cu adevărat. E nevoie de multă empatie de ambele părți, fiecare trebuie să știe exact de ce are nevoie și ce poate să ofere și chiar și ce nu ar trebui să ofere celălalt, cum ar fi atuurile și neajunsurile explicate mai sus. Dacă se trece peste orgolii, dacă se stabilesc prioritățile și principiile cu adevărat importante, cred că se poate ajunge la un consens.

Ideal ar fi un club care să dețină palmaresul, să aibă un statut care să nu permită înstrăinarea lui pe mâna unei singure persoane sau unui singur investitor, cu o conducere care să nu aibă oameni cu interese potrivnice voinței suporterilor și preferabil cu oameni cât de cât competenți în ceea ce fac, nu neapărat cu experiență în fotbal, dar pasionați și cu un plan sustenabil de dezvoltare. ACS poate fi transformat într-o bază pentru juniori, un satelit pentru acest club.

La o recitire a acestui paragraf, realizez că nu am menționat o formă de organizare, nu am menționat politica, nu am menționat dacă la acei oameni pasionați și competenți mă refer la cei din Druckeria. Pentru că nu acestea sunt considerentele importante. E greu să eviți politica într-o lume în care ea se implică peste tot, vrei nu vrei. La fel cum și puritatea e greu, dacă nu imposibil, de menținut. Dar asta e irelevant pentru că nu sunt lucrurile esențiale și de aceea e important să nu ne pierdem în ele.

Până la urmă, pe oricare din variante se merge, succesul unei Poli nu va sta în această decizie, ci va sta în capacitatea de empatie, de competența și de pasiunea oamenilor implicați.

Niciun comentariu :

Google+