Se afișează postările cu eticheta Editoriale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Editoriale. Afișați toate postările

5 martie 2018

Grozavu şi 3-4-3-ul

Judecând după ultimele meciuri amicale, se pare că aşezarea tactică din meciul cu Craiova, acel 3-4-3 despre care Claudiu Niculescu zicea înainte de partidă că probabil este o greșeală de prezentare la TV, pare menit să rămână prima variantă în arsenalul tactic al echipei. Este o formulă care a câștigat mult în popularitate în ultimii ani, grație unor antrenori precum Antonio Conte și Pep Guardioala, care au găsit în ea dinamica de care aveau nevoia să blocheze tradiționalele 4-2-3-1 sau
4-3-3.

Ce presupune această așezare și cum putem noi spera să emulăm într-un fel sau altul ceea ce au reușit niște echipe care dispun de un capital enorm de calitate?

Istoric, variantele cu trei fundași în linia de fund au venit ca răspuns la formațiile care jucau cu doi atacanți, o situație uzuală acum trei decenii. Astfel, doi fundași aveau responsabilități directe de marcaj și al treilea era mereu disponibil să dubleze. În situația cu un singur atacant, dificultatea era că unul dintre fundași era „în plus”, ceea ce crea slăbiciuni numerice în alte zone ale terenului.

Lucrurile s-au schimbat recent datorită progresului individual făcut de fotbaliști, care între timp sunt mult mai compleți decât erau în anii 80 și 90. Capacitatea fizică sporită le permite să ocupe spațiul mai eficient și să creeze densitate la mijloc, ca apoi să aducă rapid jucători în față pe faza de atac și să se replieze la fel de rapid. Ca idee de joc, reprezintă o soluție pentru formațiile cu deficiențe în centrul apărării, reformulând rolurile celor din spate.

Drept consecinţă apare o susceptibilitate defensivă la atacuri în flancuri, pentru care este esențial ca unul din mijlocași să coboare să acopere spațiul lăsat de fundașul atunci când acesta atacă adversarul. Fundașul central are de regulă un rol de libero și o mobilitate mai mare (Artean), astfel contracarându-se deficiența obișnuită în fața formațiilor cu un singur vârf. Ce pierzi însă în flancuri, câştigi în zona centrală a apărării, pe care o consolidezi. În plus, prin această aglomerare defensivă se crează un remediu la pressingul adversarilor, grație numărului sporit de variante de pasă scurtă.


Dacă treiul defensiv este clar ca structură, linia de patru de la mijloc poate avea diferite dinamici, de la cei patru jucători așezați în linie (1-1-1-1), la o formulă „diamant” (1-2-1), cu un cvasi-închizător și un cvasi-mijlocaș ofensiv. Este mai dificil să joci cu mijlocaşii în linie, fiindcă trebuie să funcţioneze la unison cu celelalte compartimente, altfel rămâi uşor expus; în varianta diamant rolurile sunt mai clare şi nu rişti să rămâi prea sus cu doi mijlocaşi.

Formula se poate schimba în funcție de faza de joc într-un 5-3-2, un fel de 3-4-2-1 sau chiar un 3-2-5, adică este o aşezare deosebit de flexibilă. Esențială este prezența unui mijlocaș defensiv energic, cu capacitatea de a recupera multe baloane și de a defini construcția echipei (Vașvari). La fel de important însă este rolul mijlocașilor de pe extreme, care trebuie să penduleze între atac și apărare, ceea ce presupune un efort considerabil. În mod uzual nu este o formulă care să abuzeze de centrări înalte, ci de un joc de construcție elaborat. Prin eliminarea fundașului lateral clasic, care dubla deseori mijlocașul lateral în atac (vezi Crețu-Munteanu), construcția trece mai degrabă prin centru.


Ofensiv, această așezare oferă multe opțiuni de pasă, cu condiția ca jucătorii să fie suficient de mobili. Atât Roman, cât și Ciaccheri sau Bîrnoi sunt jucători care exemplifică acest tip de mobilitate, deși nivelul arătat de Bîrnoi în ultima vreme are de ce să ne dea de gândit. Important pentru trioul ofensiv este să aibă capacitatea de a juca și înspre flanc, de a putea depăși adversari direcți prin dribling și a centra cu precizie. Practic ai garanţia de a avea oameni pentru atac, care dau şi bătăi de cap fundaşilor adverşi prin uşurinţa cu care schimbă poziţiile între ei.

Uitându-ne la particularitățile acestui 3-4-3 vedem de ce Grozavu se declara satisfăcut ieri de aportul fizic pe care l-au adus jucătorii cu Reșița, deși meciul nu a fost unul grozav. Motorul care definește succesul așezării stă în dispoziția la efort a jucătorilor. La fel de adevărat este că e nevoie de un grad de colaborare ridicat între linii și de fundași rapizi, care să acopere și zona laterală - ceea ce nu prea avem. Va fi chiar interesant de văzut ce rol poate juca Cânu în această variantă, calitățile sale fiind mai ales în poziționare și în citirea jocului - într-un fel mai degrabă ca acel libero, pe care-l joacă acum Artean.

Vom vedea cât de abili suntem în a ne adapta la această abordare tactică din mers. Atât Guardiola, cât și Conte au făcut tranziția de la 4-1-4-1 înspre 3-4-3, ceea ce nu este chiar același lucru cu 4-2-3-1-le nostru. În plus, așa cum scriam deja, au avut la dispoziție jucători de foarte înaltă calitate și au reușit să-i reinventeze pe cei care nu se integrau în sistem. Nu știu ce familiaritate au alb-violeții cu această formulă, dar pe hârtie vine să rezolve o parte din problemele noastre. Dacă este să creeze altele, ne putem aștepta chiar la revenirea înspre formula folosită de Ionuț Popa. Totul va depinde de cum vor reacționa și Claudiu Niculescu &co. la această fantezie grozavă. Haha, scuze.

Surse:

Bavarian Football Works
Wyscout
Elite Soccer Conditioning
Tactics Explained (video)

15 februarie 2018

Totuși, care-i nivelul lotului?


V-am dat o sarcină grea în ultimul sondaj, să comparați loturile din ultimele trei sezoane, post cu post. A fost grea fiindcă nu mereu aceeași jucători au jucat pe aceleași poziții, sau chiar fiindcă deși același jucător evolua pe un anume post, nivelul acelui jucător era altul într-un sezon față de celălalt. Chiar și așa, cred că răspunsurile prezintă o imagine realistă a situației noastre de lot.


Poate că pe alocuri memoria ne joacă uşoare feste. De exemplu, nici Cânu, nici Melinte nu au strălucit în sezonul 2015-16, în aşa o manieră încât nu înţelegeam de ce Cânu nu s-a retras din fotbal la finalul anului. Nici nivelul lui Bărbuţ în acel sezon nu a fost unul bun şi în orice caz a fost mult sub ce a arătat în anul următor. Poate şi Belu este văzut într-o lumină prea pozitivă, evoluţiile sale defensive fiind o dezamăgire continuă în acel ultim sezon în alb-violet. La celălalt pol se află combinaţia Soljic/Poparadu, cu croatul un om foarte important în salvarea obţinută sezonul trecut.

Cum se compară loturile în întregimile lor?


Chiar discutam zilele acestea despre asemănările dintre sezonul în curs şi sezonul 2015-2016, asemănări care se reiau şi la nivel de lot. Diferenţa importantă o face evaluarea antrenorului, dar, în fapt, rămâne să vedem ce va reuşi antrenorul. Contrar nemulţumirilor publice despre nivelul lotului, se pare că nivelul lotului nu este atât de rău - mai ales dacă ne uităm că e peste cel de anul trecut, când ne-am salvat.

Atârnă greu traumele cu Neagu fundaş stânga şi antipatia faţă de Soljic. Dacă e s-o luăm însă de drept, Ţigănaşu nu este apt până înspre vară (ba, poate, chiar deloc în acest sezon), deci tot în Şeroni/Neagu am fi stat pe stânga dacă nu venea Maxi Oliva - un jucător despre care cred că poate conta mult înspre reîntregirea lotului nostru. Fără el, acel 2,84 al fundașilor ar trebui să măgulească o apărare care nu merge taman grozav, chiar și comparând-o cu cea din sezonul trecut (34 de goluri primite cu două etape rămase; aveam 40 pe vremea asta anul trecut). Nu știu nici dacă diferența ofensivă este atât de mare, cu doar Pedro Henrique mai puțin între vârfuri (20 de goluri marcate față de 22 de goluri acum un an). Impresia neputinței ofensive este însă acută, deși tind să cred că ține mai mult de jocul echipei, decât de absența unui anumit jucător.

S-a vorbit mult despre cât de slab a fost lotul de anul trecut, lot pregătit pentru Liga a 2-a, dar acel lot a avut avantajul unui jucător U21 care a contribuit mult la ceea ce considerăm a fi cel mai slab compartiment al lotului actual: Cristian Bărbuț. Cu Mailat stăteam foarte bine și în acest an, dar de la plecarea acestuia ne luptăm să găsim varianta cea mai potrivită. Tind să cred că Haruț ar putea fi cea mai bună soluție, mai ales că astfel i-am putea folosi în flancuri pe Munteanu și pe Ciucur, cei mai buni jucători momentan pe aceste poziții.

Altfel, după venirea lui Oliva, posturile de îmbunătăţit rămân două: cel de fundaş central şi cel de atacant. E greu de zis de pe acuma dacă ne vom descurca cu Akaki, dar dacă anul trecut am supravieţuit cu Scutaru/Bocşan ar trebui să o dovedim şi cu Cânu/Akaki. În altă ordine de idei, s-a confirmat împrumutul lui Bocșan la Ripensia, unde va avea de dat un real test de abilitate - ori se va întoarce ca jucător mai complet, ori nu se va mai întoarce deloc.

Plecarea lui Doman (împrumut la Călărași), pe care cumva nici nu l-am inclus aici, nu este o pierdere la cum l-am văzut în acest sezon, însă ne evidențiază necesitatea acelui om în plus pentru atacul nostru. Încă un jucător ofensiv ne-ar permite și să dispunem de una, două variante pentru banca de rezerve, unde lipsesc soluțiile pentru ultima treime. Nici pe Kayondo, împrumutat la Călărași (sau altundeva, după ultimele știri), nu-l putem calcula la pierderi, deși trebuie să te întrebi de ce a fost nevoie să vină Grozavu ca să evidențieze că ugandezul nu este la nivelul Ligii 1 - fapt evident și din partidele amicale.

Deci mai așteptăm soluția ofensivă, care ar putea fi argentinianul Ciaccheri. Tergiversarea transferului său îmi indică totuși că mai căutăm alternative. Zic „soluție ofensivă” în loc de atacant fiindcă orice jucător de calitate adus în zona centrală a atacului, chiar și ca mijlocaș ofensiv, ar putea fi de folos.

Altfel, lotul este prezentabil, iar diferența între locurile 9-10 și locurile 13-14 o va face antrenorul. Antrenor care, judecând după mutările făcute de când a venit la club, vede lucrurile cum sunt, atât pe teren, cât și în afara lui. Să dispună și de soluții.

6 septembrie 2016

Cristi Bărbuț la 100 meciuri

Datele mele statistice arată că în cazul în care va evolua miercuri, în meciul de Cupa Ligii împotriva Chiajnei, Bărbuț va atinge nebănuita bornă a celor o sută de prezențe pentru Poli! E drept că a fost aproape s-o rateze, când era dat ca plecat la Pandurii în această vară, însă toate lucrurile par să fi mers înspre bine, cu Cristi într-o formă cum mai rar am văzut de la el în Liga 1.

Sursa: digisport.ro
Andrei l-a observat încă din 2011, chiar înainte să vină la Poli, în finala dintre selecționatele Timiș U16 și București U16. Chiar de nu s-a remarcat în acel meci, în care au mai evoluat și Bocșan și Todorov, a fost unul din golgheterii turneului, alături de Dorin Rotariu. A fost destul cât în acea vară să facă mutarea de la Giroc la Poli.

De văzut cred că eu l-am văzut prima dată în amicalul dintre Poli și Botoșani, datând din 2 martie 2013, cu doar șase zile înainte de debutul său în meciul pierdut în deplasare împotriva celor de la UTA. Scriam atunci:
Cea mai mare surpriză a reprezentat-o însă evoluția lui Bărbuț, care dacă ar putea susține nivelul arătat, ar putea curând să ia locul lui Goge din echipă. 
Goge, ce etalon la vremea aceea.  Primul gol a căzut în luna mai, acasă, contra ASA-ului.
În minutul 28 Szekely a protejat o minge pentru Bărbuț în marginea careului, acesta a trecut printre fundașii advers, a rămas singur cu portarul și a înscris la colțul lung!
Și la finalul acelui sezon îl aveam  în fruntea listei noastre de note.
1. Cristi Bărbuț (9 meciuri) - 6.50 sezon (FN tur / 6.50 retur)
Poate că numărul redus de jocuri disputate nu îl recomandă în aceasta listă, dar impactul avut asupra echipei și asupra sezonului o fac. E improbabil că alb-negrii ar fi reușit promovare fără aportul juniorului titularizat de către Velcea în acest retur. În rest, a zis Andrei ce era de zis, este un fotbalist cu mare potențial (tehnică, viteză, altruism, determinare) și cu un plus de forță și de maturitate va putea face față și în Liga 1 încă din primul sezon. Așteptările sunt mari, să sperăm că nu va dezamăgi nici el, nici clubul în gestionarea lui.
A urmat debutul în Liga 1, încununat cu acel gol extraordinar împotriva lui Dinamo, pe un Dan Păltinișanu mai plin decât suntem obișnuiți să-l vedem în aceste zile.



Poate am fost prea optimiști, fiindcă viața în prima divizie s-a dovedit dificilă. Deși a reușit să facă mai multe meciuri bunicele, în majoritatea a fost închis și citit prea bine de adversari, respectiv coechipierii au avut dificultăți în a-i oferi spațiile de care un jucător cu fuleul lui are nevoie pentru a străluci. A luptat admirabil în ultima etapă, când am învins Chiajna acasă, dar...n-a fost destul.

Sezonul care a urmat în Liga a 2-a a părut să fie cel al formării unui nou Bărbuț, care în ariergarda lui Pedro Henrique a format cel mai impozant cuplu de atac de la acel nivel. A fost singurul tânăr care a primit șansele pe care le merita de la Dan Alexa și i-a răsplătit încrederea. Cu șase goluri marcate s-a afirmat ca unul dintre oamenii cheie ai promovării, chiar dacă a ratat multe etape pe seama unei accidentări.

Impresia la revenirea în Liga 1 a fost că tocmai această accidentare a compromis pregătirea de pre-sezon a tânărului mijlocaș de bandă dreaptă. Cu Henrique și el pe tușă, și cu climatul de la club deteriorându-se rapid pe seama blocajului de la Curtea de Conturi, viața a fost grea. Venirea unor jucători precum Zicu, Goga, Curtean și Javi a aglomerat serios zona din spatele vârfurilor, iar pe fondul unor evoluții neconvingătoare, Bărbuț a suferit din lipsă de încredere, dar și din lipsă de idei. În pauza de iarnă a ocupat podiumul 'celorlalți remarcați'. Scriam asta:
3. Cristi Bărbuț (16 meciuri) - 5,36
N-o să spun că-mi vine să plâng că scriu aceste rânduri, dar mă lovește o tristețe rară. Precum vom reitera și în discuția despre tinerii care au evoluat în acest sezon, Bărbuț reprezintă simbolul acestei echipe: așa cum era simbolul speranței, în acest moment este cel al dezamăgirii. Cu toții ne-am simțit legați de el în acești ultimi ani, este ceea ce ne doream - un jucător 3T, tânăr, talentat, timișorean - dar acest an îl găsește mai pierdut ca niciodată. Accidentarea cu care a încheiat sezonul trecut, pierderea echipei în L1, reorganizarea tactică, toate s-au aliniat cât se poate de rău. Cu siguranță că și lui i-a lipsit Henrique, un vârf alături de care, dintr-o postură mai avansată, a putut să își etaleze calitățile la nivelul ligii secunde. Dar mai grav decât toate aceste neajunsuri conjuncturale este lipsa de motivație pe care am remarcat-o mai ales pe la mijlocul campionatului regulat, o posibilă exteriorizare a frustrării acumulate în perioada anterioară. Ar fi absurd să ne pierdem încrederea în Bărbuț, care n-a împlinit încă 21 ani, și care ne-a oferit deja destule momente de satisfacție, dar atât el, cât și cei din jurul lui, trebuie să lupte împreună. Se prea poate ca soluția să includă o ieșire din ciclul presiunii unei confirmări rapide, și multă, multă muncă, în special pe centrări și finalizări.
Situația nu s-a ameliorat până la final, când afirmam:
Dacă e să mai progreseze, cred că și el (cam ca și Belu) are nevoie de alt mediu, de alte persoane, de altă concurență pe post - și cât mai curând, căci generația '95 îmbătrânește.
Poate că într-un fel asta s-a și întâmplat. Perioada petrecută la Târgu Jiu poate să fi oferit puțină perspectivă, iar presiunea pe care o exercită alți tineri asupra poziției sale, precum Sorescu și Mailat, sunt factori motivaționali puternici. Așa se face că începutul acestui sezon ne arată un Bărbuț mai combativ, mai disciplinat și mai inspirat. N-au trecut multe etape, dar faptul că prestațiile sale au impresionat, deși lotul nu este unul grozav, e admirabil. Sunt convins că în baza acestor jocuri ar fi trebuit convocat la Naționala U21, pentru care mai este eligibil, însă dacă va avea continuitate la acest nivel, va fi imposibil să nu fie selecționat.

Reiese mai sus de ce credem că acesta este un moment important și un moment pe care trebuie să-l apreciem. Bărbuț, mai mult ca oricare alt jucător din ultimii patru ani, este un simbol pentru clubul de care ne tânguim săptămână de săptămână. Fiind un jucător relativ cuminte, care nu iese mereu în evidență prin personalitatea sa pe teren, ci prin disciplina din afara lui și lipsa de tevatură implicită acesteia, tindem să nu apreciem mereu dedicarea sa. Cu siguranță că există o conjunctură anume care a făcut ca în acest ani să nu plece de la Poli, începând cu starea financiară a fotbalului românesc și terminând cu dificultățile arătate în adaptarea la fotbalul mare, dar și conjunctura are limitele ei.

Și aș mai oferi două argumente pentru care să-l apreciem pe Cristi. În primul rând, pentru că foarte puțini jucători au atins acest număr de prezențe, cu atât mai mult dacă e să considerăm vâltoarea ultimelor sezoane. Fotbaliștii cu peste o sută de prezențe la Poli din ultimul deceniu: Dan Alexa, Mircea Oprea, Gigel Bucur, Costel Pantilimon, Marius Popa, Srdjan Luchin, Gabriel Cânu, Silviu Bălace, Dorin Goga, Cristian Scutaru. Dintre aceștia, ultimii patru le-au adunat atât în perioada lui Iancu, cât și sub forma ACS Poli. Dar mai există o diferență, și aici vine al doilea rând: Bărbuț, alăturându-se acestei liste, va fi singurul care are ani de juniorat efectuați la club. Toți ceilalți jucători care au crescut la Poli și au ajuns să debuteze pentru echipă, fie au plecat mai repede, fie n-au reușit să confirme. Iar alții, precum Luchin, Scutaru și Pantilimon, au fost aduși la Timișoara după împlinirea majoratului.

Dincolo de toate aceste statistici, e important să vedem că șeptarul nostru se simte bine pe teren. Doar așa va putea juca la un nivel care să-i permită să ajungă un jucător solid pentru un club mai serios ca Poli și să adauge la cele treisprezece goluri pe care le-a înscris până acum. Mai e destul loc de progres în jocul său, la driblingul scurt, la centrări, la finalizare, iar următorii ani vor fi decisivi în sensul dezvoltării sale. Până atunci, sperăm să continue fotbalul pe care l-a arătat în ultimele luni și să ajute echipa să iasă din gaura în care se află acum. 

Bravo Cristi!

29 iulie 2016

Mini-avancronica unui nou sezon de Liga 1

Chinurile facerii unei decizii oricum neplăcute, dar transformate într-o scenetă jenantă între LPF și FRF, s-au încheiat ieri. Poli va evolua în L1 începând chiar de mâine, când jucăm în deplasare cu Dinamo, de la ora 21.00.

Între timp, situația finanțării este neschimbată de la ultima contemplare, investitorul Tudose, cu limba sa dulce/tăioasă, încercând în continuare să găsească o cale de a se proteja în fața unei decizii îndreptate împotriva clubului în recursul vs Curtea de Conturi. Ba mai mult, Miculaș își asumă autoritatea de a spune că Poli nu are nevoie de un investitor. Și normal cumva, că e puțin probabil ca un investitor privat să-l mai rețină în organigramă. Pe deasupra, tot Miculaș clamează cu siguranță că penalizarea de opt puncte pentru neîndeplinirea baremului e ca și stearsă via unei acțiuni viitoare la TAS.

Până să vedem cum se va soluționa și această tevatură, ar merita să aruncăm un ochi asupra unsprezecelui probabil de mâine. Echipa din prima repriză cu Sebișul a arătat astfel:

Straton - Sorescu, Cânu, Şeroni, Neagu - Artean - Bărbuț, Croitoru, Cârstocea, Vădrariu - Elek

Din cei intrați în a doua repriză, singurul pe care l-aș vedea cu o șansă de titularizare e Scutaru - asta cu condiția unui contract valabil. Nu știu dacă mai apare cineva peste noapte, dar nu văd cine ar putea să tresară și să plonjeze direct în primul unsprezece. De fapt văd, dar prefer să n-o facă.

Faptul că începem cu un meci în care nu ni se dă nicio șansă este ok. Dinamo vine pe spinarea unei victorii dominante în fața campioanei Astra, noi venim de nicăieri. Pentru L1, avem un lot (sub)mediocru, lipsit de fotbaliști de valoare: doi jucători la 36 ani, doi proaspăt reveniți la nivelul L1, trei fotbaliști de L2, alți trei jucători care au evoluat (slab) anul trecut în prima ligă și un junior. Chiar și așa, dacă aș crede că suntem mental pregătiți pentru acest meci, aș zice că e absurd să n-avem nicio șansă, dar mă îndoiesc că vâltoarea ultimelor săptămâni n-a afectat și jucătorii. Ideal ar fi să jucăm fără presiune, cât mai defensiv, și să avem energia de a lupta nouăzeci de minute. N-avem nevoie de puncte acum, dar am avea nevoie de o atitudine pozitivă și de un rezultat decent pe care să construim în etapele următoare.

Mai departe, sper doar să nu ne hazardăm în achiziții. Dacă există doi, maxim trei jucători de suficientă calitate cât să intre direct în primul unsprezece, ok, hai să-i aducem. Dar altfel, orice permutații deosebite la nivelul lotului vor face mai mult rău decât bine. La situația noastră din clasament avem luxul de a nu forța limitele competențelor administrative și manageriale, să ne regrupăm cu ce avem și să facem tot posibilul ca iarna să ne găsească într-o oarecare ordine. Am mutat destul la nivelul jucătorilor, e momentul în care trebuie să ne ocupăm și de celelalte aspecte care țin de succesul unui club sportiv - oricum turul de campionat are toate șansele să fie un calvar.

Dacă Tudose acceptă proiectul, atunci, se știe, are deja un trio pregătit cu Edi Iordănescu, Ionuț Popa și Massimo Pedrazzini, dublați la nivel administrativ de Aurel Damian (impresar) și Renzo Rossi (manager sportiv). Dacă nu, tot trebuie să completăm rândurile, deși nu sunt optimist cu privire la perspective. Important e să ne mișcăm constructiv, cu privire măcar la un termen mediu. Altfel, putem să ne luăm stânca și să găsim alt deal pe care s-o împingem.

P.S. Instalarea lui Sorin Drăgoi, actualul city manager, ca președinte la club nu bate înspre o continuare a pistei Tudose. Chiar dacă Drăgoi vine cu o reputație destul de bună, reprezintă încă unul din șirul președinților de la Poli fără mare experiență în sectorul sportiv - exceptând, e drept, poziția de vicepreședinte al Federației Române de Golf.

29 iunie 2016

Șansa nebuloasei

A mai trecut o săptămână în care singurele certitudini avansate țin de formarea lotului. Astfel, majoritatea jucătorilor enumerați în ultima postare au rămas și au semnat contracte pe doi ani, unii sub forma unu plus unu opțiune (Drăghici, Croitoru, Popovici, Poparadu). Chiar și în cazul lui Croitoru, la cei aproape 36 ani ai săi, avem de-a face cu un contract pe doi ani, condiționat de aportul său la 75% din meciurile acestui sezon. Sincer, pare puțin dat cu banul cine a primit doi ani și cine a primit unu plus unu. De ne(mai)venit, n-au semnat Dragalina (înlocuit cu Alin Ignea) sau Melinte, și se așteaptă confirmări scrise de la Vasi, Trandu și - surpriză - Șeroni. Se mai caută un al treilea portar, Cătălin Straton (unsprezece meciuri anul trecut la Craiova) fiind cel mai recent nume al listei.

Dacă e să ne întrebăm de ce se adună toți jucătorii la un club în derivă, trebuie să ne încredem și noi în negocierile primarului cu unul (sau chiar doi) investitori interesați de echipă. Pe deasupra, conform unui articol apărut pe 1923.ro, un site rapidist, situația de la clubul bucureștean e deosebit de gravă: decizia falimentului este activă până la recurs, judecarea recursului durează excesiv din rațiuni de procedură, înscrierea în Liga 1 trebuie finalizată până mâine. În plus, orice mișcare administrativă din cadrul clubului (semnarea de contracte, de exemplu) este blocată de administratorul judiciar, care se conformează astfel la decizia falimentului, iar Rapidul nu are în acest moment destui jucători pentru a aborda sezonul următor. Dacă FRF/LPF ar lua exemplul Consiliului UE în problema Brexit, ar realiza poate importanța unei decizii clare și cu aplicabilitate imediată, în loc să se zbată în demagogii despre penalizări viitoare ale insolvenților sau racolarea forțată de fonduri pentru proiectul propriu de juniori. Da ori ba. Nici Rapid, nici Poli, nici Liga 1 nu sunt câștigate prin această ambiguitate.

Ca să revenim, nu cred că vreunul dintre jucătorii aduși ar fi avut speranțe reale de a prinde un post de titular în Liga 1. Cu asumarea riscului că astrele nu se vor alinia pentru Poli, au ales să semneze aici și pentru că o decizie în defavoarea Rapidului i-ar vedea tocmai în această poziție. Presupun că nici salarizarea promisă nu este fundamental diferită de cea anterior oferită la noi, ceea ce ne-ar plasa peste media campionatului.
E puțin probabil însă ca lotul actual să facă față respectabil la nivelul primei divizii, deci mă tem că o decizie pentru revenirea noastră acolo va impulsiona încă un set de achiziții haotice. Sper că cei din conducere, a se citi singurul om din conducere care se ocupă de achiziții la club, au purtat deja discuții cu cinci-șase jucători din care să poată aduce trei (titulari) în situația în care ne trezim în Liga 1.

În rest, pașii făcuți sunt rezonabili, ne concentrăm pe ce putem controla, adică pregătirea echipei, deși nu știu să fi citit nici până acum despre aducerea unui preparator fizic. Prea multe lucruri depind însă de această decizie ce ține de falimentul Rapidului, de la definitivarea lotului, la întregirea conducerii administrative, la confirmarea variantei de finanțare a clubului. De s-ar mișca mai repede.

23 iunie 2016

Un început de lot

Am lăsat să treacă timpul, ne-am răcorit cu niște europene legendare, și acum admirăm fresca lotului Politehnicii. S-au perindat destui jucători pe la antrenamentele lui Ionuț Popa de la reunirea echipei și până azi, dar avem deja puțin contur. Faptul că problema principală, a finanțării, planează în nebulos nu trebuie să distragă atenția de la importanța ei, dar e normal să se facă pași sportivi în așteptarea unei soluționări pozitive. Iar posibila rămânere în Liga 1, pe urma dizolvării Rapidului, se pregătește la fel. Altfel, pentru soluționări negative nici nu prea ai ce să pregătești.

Un ochi, deci asupra lotului, cu confirmați și semi-confirmați. Și vorbim ca și cum s-ar dori o promovare, dacă nu în primul an, atunci în al doilea - dacă tot e să abstractizăm probleme.

Confirmat, Tatonat

Portari: Mario Contra (1999), Mădălin Smaranda (1984), Ormenișan (1992)

Doar Contra este confirmat aici, dar îmi imaginez că în orice configurație, va fi a treia soluție pe post, la 16-17 ani. Smaranda e o cantitate cunoscută și o variantă bună pentru liga secundă, dar nu e o variantă solidă de Liga 1. Ormenișan, titularul postului la Baia Mare anul trecut, e un portar cu talie, format la Sportul Studențesc. Presa scrie că ar fi la concurență cu un portar din Slovenia, dar la o primă vedere și fără să-l fi văzut la lucru la Baia Mare, are atuul de a fi aproximativ din zonă și de a avea experiență în liga secundă din țară.

Fundași stânga: Harald Fridrich (1998), George Neagu (1985)

După ce a plecat de la noi în această iarnă, Neagu s-a regăsit imediat în primul unsprezece la Mediaș, cu care a terminat pe primul loc în liga secundă. Mie nu mi-a displăcut în anul pe care l-a petrecut ca titular la Poli, arătând că este un jucător pe care să te poți baza la acest nivel. Ca la Smaranda însă, nu e o opțiune pentru viitor. Fridrich a fost folosit atât în centru, unde se simte mai bine, cât și în flanc, unde viteza îl poate trăda, iar jocul său ofensiv necesită cizelare. O a treia variantă dintre juniori ar fi Podină, dar nici el nu are încă pregătirea necesară pentru a fi constant în liga secundă.

Fundași dreapta: Radu Motreanu (1998), Denis Haruț (1999)

Opțiunile în flancul drept sunt foarte fragede. Haruț, căpitan la U17 și cu unsprezece prezențe la Poli II, e un jucător interesant, care poate evolua și în linia mediană. Nu mi s-a părut că ar avea un joc ofensiv bine pus la punct, însă nici nu l-am surprins în prea multe meciuri. Motreanu are avantajul sezonului petrecut la Becicherecu Mic, în liga a treia. Amândoi vor fi pariuri interesante și mă aștept să aibă nevoie de adaptare la acest nivel, dar în orice caz sunt opțiuni mai intresante decât Dăruială. În schimb duo-ul Siminc-Străuț, care pare să meargă la ASU Poli după tatonări aici, sunt clar jucători mai compleți - pentru liga a doua și cam atât, chiar dacă Străuț are meciuri destule în L1, însă a ajuns deja la 30 ani.

Fundași centrali: Gabriel Cânu (1981), Cristian Bocșan (1995), Cristian Melinte (1988)

Se mai caută un fundaș și bine se face. Momentan suntem deosebit de descoperiți în centru, chiar dacă îl includem și pe Fridrich ca acoperire. Cânu a avut destule probleme fizice sezonul trecut, asta pe lângă evoluțiile sale oscilante, iar Bocșan n-a fost copt de fel pentru Liga 1. O posibilă revenire a lui Melinte ar consolida binișor apărarea, dar e greu de zis dacă vreunul dintre aceștia (Bocșan și Melinte, de fapt) ar reprezenta o opțiune rezonabilă la un nivel mai înalt într-un an sau doi.

Mijlocași dreapta: Sebastian Mailat (1997), Narcis Popan (1999), Alexandru Popovici (1988)

Cred că benzile, atât pe dreapta, cât și pe stânga, promit mult. Cu Mailat, Sorescu și Doman avem trei jucători de viteză, cu calități tehnice bune. Primii doi vor avea cu siguranță de furcă în adaptarea la liga secundă, dar ar trebui să fie cei mai pregătiți din lotul juniorilor pentru a face acest pas. Popan, care e 'pariul' lui Miculaș, deși nu-l văd în loturile publicate prin presă, e un mijlocaș scund de bandă dreaptă bătăios, cu tehnică și viteză pe măsură. Pe lângă aceștia, pista Popovici, aparent neconcretizată încă, e una pe care nu știu dacă aș mai căuta s-o batem. Ca acoperire ar fi o opțiune peste medie, dar pentru viitorul echipei nu mi-aș dori să fie titular, iar a nu fi titular ar fi o variantă proastă pentru cariera lui, în această fază.

Mijlocași stânga: Deian Sorescu (1997), Cătălin Doman (1988), Daniel Vădrariu (1990)

Pe lângă cele discutate mai sus, listei i se alătură Vădrariu, integralist la pierzătoarea primei faze a play-off-ului pentru L1, Dunărea Călărași. N-a înscris mult și este un jucător susceptibil schimbării, fiind înlocuit în douăzeci de meciuri, dar are o experiență bună și a evoluat în prima divizie la Astra. E genul de jucător care promitea destul de mult în tinerețe, când a fost adus la Giurgiu (Ploiești) de la Jiul Petroșani, dar...rămâne și acum o piesă bună pentru o pretendentă, precum a dovedit.

Mijlocași centrali: Andrei Artean (1993), Mădălin Livan (1996), Lucian Oprea (1998), Cosmin Bîrnoi (1997) , Marius Croitoru (1981), Adrian Poparadu (1987), Răzvan Trandu (1991),  Emanuel Vasi (1997), Dragoș Dragalina (1987)

Se anunță o linie de mijloc foarte populată. Mă aștept ca în cazul în care se confirmă toate transferurile, măcar unul din duo-ul Oprea/Bîrnoi să iasă din schemă. Nu sunt nici aproape de experiența colegilor lor și cred că le-ar prinde bine să joace în liga a treia un sezon. Dintre cei enumerați, de profil defensiv ar fi Artean, Poparadu și Livan, ultimul nereușind să convingă în degringolada de la Caransebeș/Brașov în sezonul trecut. Restul, cu Croitoru cu în frunte, ar fi variantele de construcție. Trandu depinde de rezolvarea litigiului cu Rapid, Dragalina vine după un sezon bun la Pâncota, iar Vasi, căruia i-am cântat laudele pe-aici în ianuarie/februarie, promite mult - chiar dacă nici el n-a avut viață ușoară în liga secundă, tot la echipa arădeană.

Atacanți: Robert Elek (1988), Pedro Henrique (1991), Octavian Drăghici (1985), Cătălin Vraciu (1989)

Și în atac avem patru jucători capabili. Henrique, dacă rămâne și își revine bine pe urma accidentării, e un om de primă ligă, precum știm. Elek are ambiție și disciplină tactică, chiar dacă nu atât de mult simțul porții - și ar putea arăta mai puternic, după un sezon întreg in L1. Drăghici, revenit cumva aici și nu la fosta sa echipă, ASU Poli (zică-se, fiindcă ar avea o accidentare) are experiența de partea sa și e bine familiarizat cu nivelul ligii secunde. Iar pe lângă aceștia îl vedem în listă pe Vraciu, golgheterul seriei I sezonul trecut, un atacant format de FCM Bacău. E drept, am mai luat câteva țepe pe acest tip de jucător (Cârstea sau Staicu, de exemplu), dar băcăuanul a confirmat mai mult decât un tur de campionat, fiind un marcator constant de-a lungul carierei sale - va să zică avem de ce spera.

Antrenor: Ionuț Popa

Pe lângă tam-tam-ul administrativ, care clar trebuie rezolvat să sperăm la ceva, abilitatea lui Ionuț Popa în formarea unei echipe va fi decisivă. Readucerea unor jucători familiarizați cu clubul e o mișcare deșteaptă, mai ales în condițiile actuale, iar combinația de tinerețe/experiență arată bine pe hârtie. Am mai zis-o însă pe asta și acum câteva luni, iar la scurt timp ne-am trezit cu tot felul de completări de lot. Da, un Goga, un Nimely sau un Scutaru ar face bine echipei, dar nici nu vrem să îngreunăm lotul cu jucători care într-un an sau doi nu mai pot duce. Croitoru, de care ne-a plăcut adesea aici, poate fi jucătorul de care avem nevoie la mijloc, dacă e dispus/capabil să lupte la intensitatea anilor trecuți. Cum îi va îmbina, motiva și pregăti fizic Ionuț Popa va fi însă cheia succesului, fiindcă lotul, surprinzător sau nu, e unul decent. O comparație:

Poli 2014/15: Smaranda - Belu, Scutaru, Cânu/Melinte, Neagu - Bărbuț, Popescu, Petre/Poparadu, Trandu/Nanu - Boldea, Henrique/Elek

Poli 2016/17: Smaranda - Motreanu, Bocșan, Cânu/Melinte, Neagu - Mailat/Sorescu, Croitoru/Dragalina, Artean/Poparadu, Doman/Vădrariu - Elek/Henrique, Vraciu

Defensiv stăm cam rău, dar de la mijloc în sus nu avem de ce să ne plângem. Echilibrarea flancurilor va fi interesantă, fiindcă e dificil să joci cu Motreanu/Mailat (Sorescu), când pe stânga îl ai pe mult mai experimentatul Neagu, care ar face pereche tot cu un jucător experimentat. Îmi pare cumva rău că jucători precum Velcotă, Golda, Sturz sau Sîntean nu par să se regăsească în acest lot, dar numeric ar avea loc să rămână aproape de echipa mare - chiar dacă pentru unii rolul de a doua/treia rezervă nu le-ar aduce mult pentru această fază a carierei. Să vedem cum se rezolvă astea - primul amical fiind programat pe 2 iulie.

Până atunci, poate se mai confirmă din mutări (inclusiv plecarea lui Bărbuț), dar, mai ales, poate aflăm soarta financiară a clubului.

11 februarie 2016

Săptămâna #6: Retrospectivă şi expectativă

Ne aflăm la distanţă de câteva fire de păr albe de începutul celei de-a doua părţi a campionatului. A fost o iarnă oarecum pozitivă, dacă e s-o comparăm cu punctul de plecare din decembrie, dar pentru toată liniştea adusă de tranşa din drepturile TV, multe lucruri mai sunt în aer. Să ne adunăm gândurile, aşadar, şi să vedem ce ne-a plăcut şi ce ne-a displăcut în această lună de la reunirea lotului:

Gânduri negre

- Chiar dacă au intrat nişte bani, lipseşte în continuare răspunsul decisiv de la Curtea de Conturi. Tot ce am aflat concret este că se trimit adrese şi se cere rezolvarea grabnică a speţei, dar pe asta am tot auzit-o, astfel că nu prezintă motive de optimism.

- Ne lipseşte în continuare una dintre cele mai importante poziţii din club, cea de preşedinte. E drept, faptul că toată lumea pare împăcată cu gândul că ne descurcăm până la vară fără. arată cam cât de important a fost de fapt rolul preşedintelui consilului de administraţie, aşa cum este el definit la club. Chiar dacă nimeni nu poate face minuni, trebuie să nu uităm că orice urmează la vară, pleacă de la ce se construieşte în acest moment. Un preşedinte implicat în condiţiile actuale ar fi fost un plus mare, poate nu neapărat pentru sezonul în curs, cât pentru formarea unei echipe de conducere. Eh, şi eu.

- Tentativa de a reduce din costurile salariale pare să fi eşuat. Deşi unii jucători au plecat, echipa secundă este în continuare populată de fotbalişti cu salarii grele, precum Curtean şi Kirschstein. În plus, există restanţe inclusiv la cei care au părăsit echipa amiabil - precum era de aşteptat, însă. Cu tot ce a venit, aş fi curios să ştiu dacă statul de plată este mai mic, acelaşi sau mai mare.

- Jucătorii aduşi au sosit destul de târziu, nereuşind să fie asimilaţi pe deplin în primul unsprezece. În plus, problemele de ordin medical au continuat, cu Goga în prim plan, în vreme ce revenirile lui Doman şi Henrique se mai lasă aşteptate, chiar dacă primul a început să joace.

- Rezultatele din amicale, în măsură în care ne pot spune ceva, nu sunt foarte convingătoare. Asta şi fiindcă problema atacului nu pare să fi fost rezolvată.

Gânduri luminoase

- Cel mai important este că avem impresia unei stări de linişte, care s-a aşezat odată cu plata unor restanţe. Dacă reuşim să dublăm această stare cu rezultate pozitive la debut, avem toate şansele să ne salvăm de la retrogradare din momentumul creat.

- Ştirea cu întoarcerea definitivă a palmaresului poate prezenta o serie de avantaje în ochii celor care încă sunt neutri şi pentru orice se va construi la Poli în anii care urmează. Nu ştiu însă dacă face vreun bine pe termen scurt.

- Lotul a fost împrospătat cu mulţi jucători tineri din propria pepinieră. Fridrich, Sorescu, Mailat şi Sîntean au jucat pentru echipa mare în această iarnă (de fapt Mailat mai puţin, căci a fost la U19), şi există toate şansele să-i vedem debutând în Liga 1. Cu precădere cei doi jucători ofensivi de 18-19 ani, Sorescu şi Mailat, sunt variante de rezervă bune pentru Bărbuţ, care obişnuieşte să slăbească ritmul pe final de meci. Şi pe lângă aceştia, se mai pregăteşte cu echipa Emanuel Vasi, foarte interesantul mijlocaş de 18 ani, cel mai recent la juniorii de la Manchester City.

- Jucătorii aduşi prezintă un amestec de experienţă şi tinereţe. Pisas, în care ne punem cele mai mari speranţe, se mişcă bine, iar Abel şi Torres sunt opţiuni interesante. Semne de întrebare planează mai ales asupra lui Rajcomar, în vreme ce Strauss va avea nevoie de puţin timp ca să-şi intre în mână pentru meciuri oficiale.

- Am văzut multe, chiar foarte multe modificări şi la adversarii noştri, mai ales la Voluntari şi Petrolul. Dacă reuşim să profităm de lipsa lor de omogenitate până la începerea play-out-ului - vezi cele scrise mai sus, la starea de linişte.

19 mai 2015

Pentru Čišovský

Suferința majoră a lui Marián Čišovský, diagnosticat cu ALS la începutul acestui an, s-a făcut cunoscută într-un material publicat în ProSport astăzi, cu ocazia celebrării titlului câștigat de clubul lui Ciso, Victoria Plzen. Aceștia au dedicat trofeul fundașului central care a lăsat așa o impresie profundă asupra noastră în timpul petrecut aici.


Transferul său la Poli s-a concretizat în 2008, de la Artmedia Bratislava, și fotbalistul slovac a intrat degrabă în unsprezecele nostru de titulari. La capătul anului, unul destul de amar după titlul pierdut în disputa cu Unirea Urziceni, Čišovský se afla pe prima poziție a podiumului notelor acordate de către Cronica Violetă. Aprecierea prestațiilor sale era exuberantă:

28. Marian Čišovský: 6,09 (16) / 6,19 (27)

Ce zeu putem avea în echipă, e incredibil. Nu ştiu dacă am văzut vreun jucător atât de bun la Poli de când mă uit eu la meciuri, ceea ce chiar de nu e extraordinar de mult, e totuşi un deceniu şi jumătate. Pe lângă calităţile sale de fotbalist, de la intercepțiile excelente, la deposedările cheie, până la driblingurile sale şi pasele de cincizeci de metri, s-a remarcat prin devotament şi determinare, prestaţia sa împotriva Craiovei fiind una de referinţă pentru orice jucător actual sau viitor al Politehnicii. Eu nu am niciun dubiu că este cel mai bun fundaş în campionatul nostru, chiar dacă de fapt nu este de meserie un fundaş central, şi indiferent ce debitează statisticienii importaţi din Italia să îi ajute pe gazetari să ne explice fotbalul. Sper doar să continue în aceeaşi manieră şi anul viitor, căci am mai avut jucători superbi care după o scurtă perioadă de timp şi-au pierdut strălucirea (Emeghara, Osei).


Și după ce a plecat de la noi, Ciso a rămas la înălțime, jucând pentru Viktoria Plzen până la începutul anului trecut. În 64 de meciuri a înscris 12 goluri în campionat, pe lângă care a marcat de cinci ori în cele 21 de partide disputate în Liga Campionilor - de două ori a acces cu Plzen în faza grupelor.

Mi-e greu să exprim tristețea pe care o simt în aceste momente, știind că unul dintre cei mai reprezentativi și admirabili sportivi care au trecut pe la Timișoara suferă de o boală incurabilă, la o vârstă la care ar trebui să-și petreacă timpul gândindu-se la ce urmează unei cariere de succes. Ne rămâne să îi ținem pumnii, ca boala să fie cât mai blândă cu el și să sperăm că vom mai avea ocazia să îl vedem la Timișoara, să îi mulțumim pentru ce a oferit clubului nostru!

7 ianuarie 2015

O aventură între străini: Barnet - Macclesfield Town

Dat fiind că nu se întâmplă mare lucru în aceste săptămâni, mi-am permis să fac o paranteză largă aici, care să nu aibă tangențe cu viața noastră alb-violetă. Scriu despre această mică experiență fiindcă e cel puțin vag interesant de văzut cum e organizată și care e atmosfera din jurul unui club dintr-o ligă foarte inferioară a unui campionat deosebit de reputat.

Am avut ocazia cu ceva vreme în urmă să mă deplasez la "The Hive", așa numita bază sportivă a celor de la Barnet FC, care evoluează în Conference National, adică divizia a cincea din Anglia - în afara "ligii" fotbalului englez, care începe cu League Two. Sunt un susținător pasiv de mulți ani a celor supraintitulați "the Bees" și în mod curios a fost prima dată când am ajuns la un meci în Regatul Unit. Spun în mod curios, fiindcă cei care ne urmăresc de ceva vreme își pot aduce aminte, poate, că am lasat indicii subtile în perioada (de glorie) 2006-2009, când mi-am pus creierul pe studii ultima oară.  Meciul zilei: Barnet FC (locul 1) vs Macclesfield Town (locul 3).

Drumul până la stadion a început din zona centrală a Londrei și s-a întins până spre periferia orașului. După aproape o oră de mers cu metroul, am ajuns în stația de pe Northern Line, Edgware. Știam că în Barnet, care are o populație puțin mai mare ca Timișoara, trăiesc destul de mulți români și acest lucru mi-a fost confirmat degrabă, urechea mea ciulită surprinzând mai multe conversații în limba maternă. Harta mi-a indicat că stadionul ar fi la douăzeci de minute de stația de metrou, ceea ce era esential dat fiind că am tergiversat plecarea de acasă pâna am ajuns la limita practică. Vedeam de pe zona elevată pe care mă aflam stâlpii de nocturnă a unei arene într-o oarecare depărtare, cel mai probabil destinația mea. După mai bine de douăzeci de minute de mers am început să-mi fac griji și am fost la un pas de a mă lăsa trădat de orientarea mea geografică. Șansa a vrut că atunci când alesesem să merg în direcția greșită, la nici douăzeci de metri mi-a ieșit în cale un bărbat spre a șaptea decadă a vieții, care purta un fular la gât cu însemnele clubului. Am intrat în conversație, iar în timp ce ne îndreptam spre stadion am aflat că lucrase în IT, că de obicei mergea cu băiatul și nepoții săi la meci, că John Akinde și Curtis Weston sunt cei mai buni jucători din lotul echipei.

În mod interesant, The Hive este amplasat în Borough of Harrow, adiacent Barnet-ului. Motivul pentru care clubul evoluează aici este că nu a avut susținere din partea consiliului local din Barnet în a obține dreptul de a dezvolta stadionul pe care evoluau din 1907, Underhill. Barnet FC are în posesie baza din Harrow pe o perioadă de zece ani de zile, timp în care se speră ca se va găsi o soluție pentru relocarea echipei "acasa".

Intrând în complexul sportiv, proaspăt finalizat anul trecut, am zărit îndată o serie de terenuri de antrenament, o parcare pentru câteva sute de mașini, stadionul dincolo de ele, alături de care se afla un "centru de ospitalitate", unde se desfășoară activitățile media și comerciale. Beneficiile de a dispune de o asemenea infrastructură sunt evidente, atât sportiv, cât și comercial. Baza este împărțită de Barnet FC, echipa de fotbal feminin London Bees și echipa de rugby London Broncos. The Hive Stadium are 5176 de locuri, din care 3500 pe scaune, este complet acoperit și dispune de o nocturnă simplă. Mergând înspre intrare, am trecut pe lânga oficul de bilete și magazinul de prezentare al clubului. Șase porți cu turnicheți permit accesul în zona tribunelor de vest, nord și sud. Tribuna de est oferă oprtunitatea achiziționării unui pachet special, în care se servește masa înainte de meci, apoi ceai sau cafea la pauză și final, acces la premierea "omului meciului" după, precum și alte mici avantaje.

Am intrat folosind biletul cumpărat online și printat acasă, mi-am achiziționat un program de meci și m-am dus spre locul meu ultra-central. Prețul biletelor e între 17 lire, la tribunele nord-sud, și 23 lire, zona centrală la tribunele de vest și de est. Un program de meci costă 3 lire, iar dacă dau foamea și deshidratarea peste tine, poți cumpăra un hot dog pentru 4 lire și un suc pentru 3 lire, printre altele. Tribuna de nord și o parte din tribuna de vest gazduiesc oaspeții. Uitându-mă peste statisticile oferite în programul de meci, media de prezență pe The Hive este pe la 1600 de spectatori, din care vreo 200 sunt vizitatori. La meciul meu, de la Macclesfield care e la patru ore distanță, au fost sub o sută de susținători, iar prezența totală s-a ridicat la nivelul mediei. Atmosfera era vie, "Let's go Bees" și "We're on our way to the football league" fiind scandările preferate, ritmate cu bătăile picioarelor care răsunau convingător din construcția tribunei.

...


Echipa celor de la Barnet are de toate și se pliaza pe un 4-4-2 clasic. Portarul, Graham Stack, a evoluat cândva pentru Arsenal, club afiliat cu Barnet la un moment dat, și a trecut pe la Beveren, Milwall sau Hibernian. Pe lângă responsabilitățile de pe teren, e și antrenor cu portarii. Doi jucători tineri, Yiadom și Johnson, evoluează pe flancuri, cel dintâi fiind selecționat la England C, naționala Albionului compusă din jucatori non-league. N'Gala și Saville se află în centrul apararii, foști juniori la West Ham și Southampton respectiv. Un spaniol, Luisma Villa, care a jucat inclusiv la Racing Santander și Alaves, se alătura unui contingent britanic în compartimentul median, care îi include pe Togwell (ex-Crystal Palace), Weston (ex-Milwall) și Cook (ex-QPR și Fulham). Atacul e compus din sus-numitul Akinde, golgheterul la zi al diviziei cu 15 goluri în 24 de partide, și Charlie Macdonald, căpitanul echipei, care la 33 de ani a jucat peste trei sute de meciuri și a înscris mai mult de o sută de goluri în League Two și în Conference. Managerul echipei, Martin Allen, care l-a înlocuit pe Edgar Davids (!) în această primăvară, poarta porecla de "Mad Dog" și a are o rubrica lunară în Daily Mail. Este la a patra experiență la Barnet FC, dar deja cea mai lunga, după ce cele anterioare au inclus perioade de tranziție sau plecări premature pentru cai verzi pe pereți.

Meciul a fost animat, în stil tipic britanic, cu multe mingi înalte, atacuri rapizi și dueluri tari. Akinde, care e teribil de asemănător cu Pedro Henrique, a jucat minim douăzeci de mingi lungi cu capul, din care a câstigat mai bine de 75%. Cook și Macdonald au părut cel mai confortabili cu mingea la picior, fiind la originea a vreo trei faze excelente care nu și-au găsit drumul spre poartă, însă aproape nicio fază ofensivă nu l-a exclus pe Akinde. Johnson, deși de abia a împlinit 20 de ani, a fost foarte solid în flancul stâng, în vreme ce N'Gala s-a dovedit a fi greoi și nesigur în centru. Dupa câteva ocazii de ambele parti, inclusiv o bară norocoasă a celor de la Macclesfield, oaspeții au deschis scorul cu trei minute înainte de pauză, printr-un șut de la 25 de metri, la care Stack a fost suspect de pasiv. Lucrurile n-au arătat mult mai bine pentru Barnet după reluare, dar aceștia au reușit să egaleze în minutul 56, Yiadom fiind la capatul unei centrari ideale a lui Cook, cu poarta goală în față. Golul desprinderii a venit după doar cinci minute, tot cu o centrare de pe stânga, a lui Villa de această dată, și Akinde a marcat cu capul din interiorul careului mic. Gazdele au închis apoi jocul, iar Macclesfield nu au părut capabili să reacționeze. Lovitura decisivă a venit în minutul 90, la o recuperare a lui Akinde în zona centrală, de unde l-a lansat pe Weston spre poartă, acesta a depășit ultimul fundaș și a finalizat cu o scăriță peste portarul ieșit în întâmpinare - foarte impresionant! Așadar finalul a fost fericit pentru Barnet, după un meci bun, cu multă energie și ocazii de ambele părți, chiar dacă viteza de reacție/execuție, impreciziile tehnice sau ușoara supraponderalitate a unor jucatori au trădat faptul că ma aflu, totuși, în a cincea divizie.



Senzația pregnantă a fost însă alta: că sunt în mijlocul unei comunități închegate. Povestea bătrânului care m-a acompaniat la stadion, faptul că mulți părinți erau la meci cu copiii, bucuria acestora din urmă la pauză când au putut face poze cu mascota echipei, toate aceste mici detalii dădeau un spirit familial întregii experiențe. Cea mai exemplară manifestație a acestui fenomen a avut loc în minutul 32, când tot stadionul s-a ridicat în picioare și a început să aplaude timp de șaizeci de secunde. Citind în programul de meci, am aflat că în urmă cu doar câteva zile murise un fan emblematic al echipei, la 32 de ani, la capătul unei perioade grele de mai mulți ani în care a fost imobilizat într-un scaun cu rotile, după ce a suferit un accident. Detaliile poveștii sale, comentarii și mici istorisiri de la prieteni suporteri, foști și actuali jucători sau reprezentanți ai clubului, erau incluse în două pagini speciale ale programului.
Alte articole interesante incluse în acesta, dincolo de tradiționalele date statistice și interviuri, erau niște pagini de istorie dintr-un ziar vechi despre o altă întâlnire între Barnet și Macclesfield sau un set de pagini explicative despre planul de relocare al stadionului, sus-amintit, despre care s-a făcut și un film documentar! Pe lângă oportunitatea de sponsorizare individuală a unui jucător sau participarea la diferite evenimente speciale în care puteai să-ți cunoști favoriții, o serie de oferte comerciale pentru centrul de ospitalitate apăreau în detaliu. Și printre toate acestea, felurite reclame la afaceri și servicii locale completau programul de meci, dintre care aceasta mi s-a părut cea mai de succes.


Cred că sunt multe lucruri frumoase care se întâmplă în jurul acestui mic club londonez, care continuă să conducă liga în care evoluează. Rețeta financiară e susținută atât de factori economic – sociali, cât și de infrastructura fizică și comercială a clubului și a fotbalului englez. Și totul pleacă de la o pasiune greu de tradus pentru fotbal, în care se găsește un echilibru între bani și comunitate, astfel ca Barnet FC să fie o poveste dragă de spus nepoților, chiar dacă nu va ajunge niciodată să vândă bilete la meciuri de Champions League.

27 mai 2014

Cele trei feţe ale aceleiaşi monezi

În vreme ce oamenii din scaunele politice împrăştie speranţe deşarte şi, poate, chiar nesolicitate cu privire la o posibilă rămânere în prima liga, ei mai fac şi afirmaţii despre situaţia sportivă de la club. Toată lumea pare să aibă o părere despre ce s-a întâmplat la ACS Poli, cea mai ironică fiind cea exprimată de Daniel Funeriu, care după ce şi-a avut echipa de campanie împărţind seminţe înaintea meciului cu Concordia, a avut grijă să desfiinţeze proiectul ACS în cursul zilei următoare.

În acest context mă amuză amar declaraţia lui Robu cum că timişorenii nu vor investitor privat la Poli. Evident, nu pot vorbi pentru nimeni în afara persoanei mele, dar trebuie să existe o cale de mijloc între a avea o echipă complet politizată şi expusă criticilor de cele mai multe ori juste din acest motiv şi o echipă expusă manipulării externe.

Închei aici paranteza aceasta de început şi tranziţionez la tema zilei, tot una care naşte păreri diferite în numeroasele capete ale dragonului, anume cum se prezintă cei trei antrenori care au condus Politehnica în acest an. Comparaţie între ei este una dificilă, căci diferenţele nu sunt vizibile în cifre - fapt confirmat şi prin acumularea aceluiaşi număr de puncte în tur, precum în retur. Cel mai ironic este că dacă ne uităm izolat pe cele două clasamente (tur-retur), în ambele suntem peste linie!

Alături de Andrei am segmentat puţin rezultatele şi le-am structurat grafic. Astfel, ne-am uitat la punctele obţinute cu echipele clasate de la locul şapte în sus în clasamentul final, respectiv la cele obţinute cu restul echipelor de către fiecare antrenor. Limitarea la această abordare stă în faptul că anumite cluburi au avut feţe complet diferite între tur şi retur, cum ar fi cazul celor de la Pandurii, Gaz Metan, U Cluj sau Oţelul. Dar o acceptăm ca atare şi ne uităm la cifre.


Nu trebuie să ne reamintim cât de bine a început acest sezon. Dar a început bine şi Velcea a avut un merit important în acel debut, reuşind să monteze echipa pentru Liga 1 cu un spirit de disciplină. Esenţială a fost redescoperirea lui Szekely, care a devenit cel mai important om în acele prime etape ale sezonului,  dar din păcate nu a mai ţinut pasul după plecarea lui Velcea.
Totul a luat o turnură negativă în urma eşecului de acasă cu Botoşaniul, când am primit gol la unicul şut pe poartă. A urmat înfrângerea injustă de la Braşov, cu golul marcat din ofsaid în prelungurile partidei, meciul echilibrat, dar pierdut de la Vaslui şi paşii greşiţi acasă cu Viitorul şi Corona, între care am pierdut în deplasare cu Steaua - şi gata a fost pentru Velcea.
Uitându-ne acuma la rezultate, pare de neînţeles cum de cineva a decis demiterea lui Velcea, care avea toate meritele de a aduce echipa în Liga 1 şi a consolida un unsprezece decent pentru acel nivel. Dar era o realitate că Poli arăta rău deja, se adunaseră şase rezultate negative la rând cu un singur gol marcat şi obiectivul declarat era clasarea în primele zece locuri. În plus, Velcea a părut destul de inflexibil, cramponându-se într-un joc defensiv care în mai multe rânduri nu i-a ieşit, consecinţa fiind înlocuirile efectuate încă din prima repriză pentru a corecta respectiva inflexibilitate tactică.


Şunda a avut parte de un mandat curios. Practic fiecare meci putea fi câştigat sau pierdut în aceeaşi măsură - victoriile cu U Cluj, Oţelul şi Gaz Metan au fost la limită nu doar pe tabelă, ci şi ca joc. Înfrângerile cu Pandurii, Astra, Ceahlăul, Concordia, Botoşani şi FC Braşov puteau liniştit să nu aibă loc. Rămân victoria frumoasă cu CFR Cluj, înfrângerea spinoasă cu Dinamo şi unul din primele meciuri care a evidenţiat cât de teamă ar trebui să ne fie de finalul de sezon - egalul de acasă cu Săgeata Năvodari, în ciuda unei superiorităţi numerice prelungite.
Marea povară-vină pe care o poartă Şunda este a pregătirii deficitare de iarnă, respectiv a aducerii unor jucători care n-au contribuit cu mai nimic la jocul echipei. E drept că majoritatea deciziilor au fost luate de conducere, dar mă gândesc la fotbalişti precum Staicu, pentru care Şunda a insistat şi care a prins un singur meci la Poli. Faţa pe care o avea echipa la demiterea sa era una a descumpănirii, mai ales în urma unei noi înfrângeri pe final în faţa Braşovului, într-un meci în care am avut ocazii şi am fi putut să-l tranşăm în favoarea noastră.


Precum te-ai aştepta la un antrenor lipsit de experienţă aflat sub presiunea rezultatelor, Alexa a venit cu un spirit conservator şi cu nebănuit de multă teamă. Învins la debut acasă în unul din ultimele meciuri pe bune jucate de FC Vaslui, a avut şansa redresării morale a echipei după victoria de la Voluntari şi excelentul egal obţinut acasă în faţa Stelei. Dar a mers cu teamă la Corona şi n-a luat decât un punct, când aveam nevoie de trei, iar apoi a fost dejucat de arbitraj şi de condiţia fizică precară a jucătorilor în faţa lui U Cluj. Victoria nesperată şi deosebit de simplă de la Târgu Jiu poate că a relaxat echipa în vederea meciului cu Petrolul, pierdut lamentabil în urma unor greşeli personale grave. Cel mai greu de digerat a fost lipsa de atitudine din meciurile decisive cu Oţelul, în deplasare, şi cu Ceahlăul acasă, când am avut chiar şi doi oameni în plus, dar n-am putut crea ocazii. Căderea de la Giurgiu a înnegrit perspectivele noastre, înainte ca victoria cu Concordia să lase totuşi o impresie de dăruire şi suferinţă în privinţa destinului nostru din acest an.

Care sunt concluziile?

Prima ar fi că nu e înţelept să schimbi antrenorul în mijlocul turului, mai ales dacă zestrea de puncte este una rezonabilă şi nu ai o alternativă absolut deosebită la-ndemână. A doua e că ai nevoie de un antrenor care să aibă un staff mulţumitor în preajma lui şi care să poată spune NU atunci când conducerea îi trimite jucători necorespunzători la echipă. A treia ar fi că nu e înţelept să ceri unui antrenor debutant, oricât fler ar avea el, să schimbe la faţă o echipă în două luni de zile.

În acest context şi părerea noastră: Alexa şi Timofte să continue în liga secundă. Primul, pentru că nu a fost aproape nicio diferenţă în rezultate între el şi ceilalţi antrenori, deşi a avut cea mai ingrată poziţie şi cel mai prost context. Al doilea, pentru că nici n-a apucat să-şi arate abilitatea pentru care a fost adus, anume să controleze fluxul de jucători care ajunge pe la club şi să reorganizeze structura administrativă.

Ne ascultă cineva?

23 noiembrie 2012

Suporteri vs jucători

Cine sunt mai importanți, suporterii sau jucătorii unei echipe de fotbal? Pare genul de întrebare ca și: Ce a fost mai întâi, oul sau găina? Numai în cazul de față e clar că întâi a fost sportivul.

Orice club sportiv trebuie să aibă în atenție mai întâi activitatea sportivă și de-abia apoi satisfacția suporterilor. Poate pare ciudat și probabil că ideea că suporterul de fotbal ar trebui să fie în centrul atenției a fost generată de situația actuală în care acesta e neglijat, iar fotbalul se joacă doar pentru îmbogățirea altora, nu de plăcere sau pentru performanța sportivă.

Spectaculoasa coregrafie a suporterilor poliști a reprezentat o mare lovitură de marketing, imaginile ce au făcut înconjurul globului, atrăgând atenția asupra existenței acestui mic club și a devotamentului și a creativității suporterilor lui.

E extraordinar ce s-a întâmplat, dar în continuare ar fi bine ca lumina nocturnei să se reîndrepte asupra terenului de fotbal. Pentru că un meci nu se rezumă la acele 10 minute de pirotehnie, ci are de 9 ori mai multe.

La noi se pare că încă nu s-au schimbat unele lucruri. Mai mulți jucători veniți din țări mai civilizate au rămas surprinși să vadă că în România presa fotbalistică în proporție covârșitoare este acoperită de subiecte extra-sportive, iar în loc ca prim-planul să-l aibă jucătorii și antrenorii, la emisiuni răsună din plin vocile patronilor megalomani.

Situația este la fel și acum. Nu despre Robu, USL sau Druckeria/Peluza Sud ar trebui să se vorbească, ci despre Boldea sau Marchiș, Bălace sau Rotariu, Velcea sau Foale. Numai dacă punem lumina asupra actorilor principali putem spera ca fotbalul timișorean să crească. Discuțiile despre origini, palmares, continuitate, demnitate și moralitate sunt adiacente și ar fi doar de formă, dacă fondul lor n-ar avea ca scop formarea unui club sportiv solid și stabil.

Ar fi păcat ca această lovitură de imagine să treacă nefructificată. Dacă rămânem la stadiul de fălire atunci n-am rezolvat nimic. Puterea acestui moment e în ceea ce se poate realiza în continuare. Acum că s-au făcut auziți, poate cineva va și sta să-i asculte, dacă vor să ceară ceva și dacă își doresc cu adevărat să realizeze ceva mai frumos și mai durabil ca un castel de nisip.

Dacă ASU are suporteri minunați, mi se pare că cei de la ACS au reușit să realizeze o echipă foarte frumoasă, cu jucători de-ai locului, foarte uniți și mândri că joacă la Poli, care au întrecut așteptările multora.

Iar o echipă frumoasă atrage public, indiferent de conjunctura din jur, pentru că un club e doar forma, pe când echipa e fondul.

14 noiembrie 2012

Încotro?


Parcă mai ieri Poli murise, iar suporterii nu știau ce le va rezerva viitorul. De atunci lucrurile au progresat foarte mult. Dacă e să ne referim la ASU, suporterii ce se implică activ în mersul echipei, scot materiale promoționale meci de meci, asigurând între timp și echipamentul jucătorilor. Ținând cont de fluxul constant de spectatori, pare că viitorul e asigurat.

Mai presus de ineditul situației, pe mine cel puțin, mă captivează posibilitatea de a schimba mentalitatea fotbalului românesc din temelii. N-ar fi minunat ca fotbalul să nu se mai joace pentru televiziuni sau pentru ca diverși conducători să se îmbogățească? Ca juniorii să nu fie crescuți pentru impresari, ca meciurile să fie exclusiv pentru jucători și spectatori? Ca un club local să respecte părerea fanilor și să reprezinte un punct de interes pentru tot ceea ce e de-al locului, de la mass-media până la afaceri și întreprinderi, iar clubul să nu facă nici un compromis și să se descurce cu forțele proprii.

E o ambiție uriașă, dar dacă nimeni nu se înhamă, atunci cu siguranță nu se va reuși vreo schimbare. Mai ales suporterii poliști au protestat împotriva sistemului actual. Dar de protestat e ușor. Oricine o poate face, dar în majoritatea timpului nu are nici un efect, ceea ce noi știm foarte bine. E infinit mai greu să clădești ceva, piatră cu piatră, care să crească treptat, pentru ca în final să uimească pe toată lumea.

De aceea eu nu pot fi încă foarte optimist în legătură cu ambițiile celor care s-au înhămat la frâiele echipei de fotbal a Politehnicii. Au trecut deja câteva luni în care nu s-a expus clar scopul acesteia. Va rămâne club de amatori sau sunt ambiții mai mari? Sub ce formă de organizare va continua? Nu cred că mai poate merge mult doar din donații, mai ales dacă va promova la un nivel superior. Nu e clar cine și cum ia deciziile și nu există nici o garanție că acestea vor fi în favoarea fanilor. La o adică de unde se știe ce își doresc fanii și mai exact de părerea cui se ține cont? Dacă această echipă se dorește a fi reprezentativă pentru oraș, atunci ea va trebui să și ofere ceva comunității, în afara meciurilor. Probabil e încă devreme, dar trebuie pusă și problema juniorilor. Care se vrea a fi relația cu Universitatea, cu celelalte cluburi, cu autoritățile locale? E clar că pe viitor finanțarea va trebui să fie din sponsorizări, iar pentru asta trebuie trasate condițiile în care asemenea colaborări vor fi efectuate, astfel încât să fie în interesul fanilor și al comunității.

Se poate ca la unele întrebări să se răspundă în zilele ce urmează. Ar fi un pas înainte. După cum spuneam, e incredibil de greu să clădești ceva. Eu sper să nu fie doar un castel de nisip.

În zilele următoare, aceeași întrebare va fi adresată și clubului ACS Poli.

2 august 2012

Cele două drumuri

Aşa se face că am ajuns la o răscruce şi că trebuie să urmăm două drumuri simultan. Dacă ne uităm un pic înapoi am vedea că era cel mai probabil că se va ajunge aici. Dar să nu zăbovim prea mult pentru că punctul de început al viitorului a fost deja stabilit şi să ne aruncăm atenţia spre ceea ce va urma. Până la primele meciuri oficiale ca să ne putem da cu părerea de partea fotbalistică, să vorbim un pic de ceea ce avem până acum.

Pe de o parte avem un proiect în majoritate al suporterilor, de care ne atrage această ambiţie de a porni de jos, de la firul ierbii, de a pune temeliile unui club care să reînvie flacăra violetă şi să se ghideze după valorile originale ale clubului Politehnica Timişoara: cinste, onoare, o echipă studenţească, cu jucători polişti 100%, ce vor încerca să încânte audienţa chiar în sânul Universităţii "Politehnica", pe terenul "Ştiiţa".

De cealaltă parte, ne vom bucura de continuarea roadelor sădite de-a lungul ultimilor ani sub conducerea lui Iancu şi Chivorchian, mai exact, tinerii pe care i-am urmărit la Poli II şi echipele de juniori şi care acum vor avea şansa să evolueze pe "Dan Păltinişanu" şi să relanseze clubul în drumul spre Liga I şi poate mai sus. Ne bucură prezența numelor din staff-ul tehnic care au scris destule pagini din istoria Politehnicii. Sperăm doar să rămână şi pe viitor interesul faţă de valorile locale şi să nu se facă din nou compromisuri pentru atingerea peste noapte a performanţei.

Ambele proiecte au pornit cu mare optimism, dar lucrurile actuale nu dau deloc asigurări pentru un viitor vesel prea curând. Drumul din liga a V-a este foarte lung şi anevoios, iar cine nu e pregătit să îndure greutăţile şi rezultate mediocre în eşaloanele inferioare s-ar putea să fie dezamăgit. Cine visează la performanţă şi nu se poate bucura de mirosul ierbii la un meci de amatori, cred eu că nu are ce căuta la un meci al SS Politehnica. Cel mai mare pericol al acestui proiect e să se împotmolească pe parcurs şi să îşi piardă din optimism, respectiv din susţinători. Obiectivul pentru acest sezon este promovarea, dar nevăzând calitatea echipei şi a adversarilor nu ne putem pronunţa cât de realist este. Oricum, în caz de promovare, paşii trebuie plănuiţi atent, ca echipa să crească treptat astfel încât să fie la nivelul rigorilor eşaloanelor superioare. Dar până acolo mai e.

Nu e încă clar cum va fi organizat clubul, dar lipsa de experienţă a celor ce vor fi implicaţi va avea un impact. Probabil vor fi greşeli, dar cu siguranţă va fi un drum plin de învăţături de care trebuie să te bucuri, nu să îţi pierzi încrederea şi să te dai bătut. Faptul că nu există nici o presiune asupra lor e un mare atuu, prilejuind o creştere naturală. (Se zvoneşte cum că unii ar vrea să le pună beţe în roate, dar până la ceva concret, e doar o supoziție, iar un astfel de gest mi s-ar părea caraghios).

Nici la ACS Poli lucrurile nu sunt mai roz, cu tot cu sprijinul politic şi banii publici de care se bucură. Speranţa autorităţilor că la anul vor juca în prima ligă este exagerată. Nivelul lotului ar fi de mijlocul clasamentului, dar cu siguranţă nu de promovare. Mai rău e că la partea administrativă clubul este la pământ. Cu chiu cu vai s-a anunțat organigrama, iar faptul că în aceasta se regăsesc oameni fără experiență, ba chiar fără legătură cu fotbalul, la acest nivel, e îngrijorător. Cu bune, cu rele, în trecut am avut câțiva conducători care se pricepeau la cum stă treaba în cadrul unui club de fotbal.

Ba și mai rea e situația jucătorilor de la fosta Poli. Nu e deloc clar sub ce formă vor trece la noul club, nici ei, nici antrenorii. S-a spus că ar trebui împrumutați de la Iancu, dar până acum au fost doar vorbe și nimic concret. Ce să mai spunem de echipele de juniori despre care, la fel, nu am auzit nimic, sub ce formă vor fi organizate în acest club. Iar în liga a doua existența acestora este obligatorie prin regulament.

Cauza problemelor e conducerea autorităților locale. Pe lângă lentoarea și proasta organizare, cu timpul pot apărea și alte dificultăți, mai ales prin prisma potențialului pentru conflicte politice. De aceea e imperativ să se găsească un invesitor privat cât mai repede. Din păcate nu acesta pare a fi scopul. Desigur, în timp se pot îmbunătăți lucrurile, dar nu dacă se insistă cu această ambiție lipsită de clarviziune.

Cam aceasta e problema ambelor proiecte în acest moment - optimismul prea mare. La SS Politehnica măcar lucrurile par că sunt în mișcare, dar până la un plan de viitor mai este. Nu va fi deloc ușor, pentru că a nu te împotmoli în mediocritate și a ajunge la performanță e extrem de greu. Să pui orice temelie necesită multă muncă și suspin. E esențial pentru fiecare din echipe să aibă susținători. Dar până acum nu am văzut vreo intenție de a-i atrage, și mi se pare o scăpare majoră. Publicul trebuie câștigat și nu acceptat de-a gata. Iar în lipsa performanțelor, trebuie găsite alte puncte de atracție.

Ar mai fi de discutat de palmares, culori, Iancu și altele, dar asta într-un episod următor. Poate.

7 martie 2012

Fotbal cenzurat

Trebuia să se ajungă și aici! Nu cred că mai e mult până când un meci de fotbal va fi interzis direct. Dar ăsta e fotbalul mondial în zilele noastre și, în particular, cel românesc cu trăsăturile-i caracteristice.

Un sistem mai presus de orice lege, un stat în stat și peste state, mai puternic ca oricare altul de până acum. Dacă lumea în mare înaintează prin secolul XXI, fotbalul sprintează spre Evul Mediu, în care niște despoți - nașu, mitică și restul mafioților - se îmbogățesc pe spatele sărmanilor - noi, suporterii, care ne ducem zilele, poate, poate vom putea vedea și noi un amărât de meci de fotbal.

Nici nu mai știu când a fost ultimul la care am fost. Iarna cruntă a făcut ca timpul să înghețe în loc. Iar acum, când niște viteji au încercat să pună la cale un meci istoric, tâlharii le-au înnăbușit rebeliunea din fașă, răspândind drastice amenințări subordonaților lor, care nu mai puteau sta cu mâinile în sân și au trebuit să se conformeze.

Mă scuzați. Pauza asta prelungită m-a afectat puțin. Dar cert e că inhibarea dreptului la exprimare și abuzul de putere au ajuns la cote periculoase, chiar ilegale aș spune. De asemenea, am putut vedea delirul caracteristic dictatorilor înrobiți de putere și frica irațională în fața unei ipotetice prăbușiri.

Sfârșitul trebuie să fie pe aproape dacă îl vom căuta insistenți. Deocamdată nu e nici pe departe sigur, pentru că sistemul este prea bine închegat, iar cei din elită se susțin unii pe alții. Dar un prim pas a fost făcut, și anume am văzut că e posibil ca fotbalul să existe și fără federații și că puterea e în mâna suporterilor. Visez ca într-o zi toată lumea să realizeze acest lucru și să închidă ochii la Liga lu' Mitică. Nu doar să nu mai meargă la stadion, dar să nu mai vizioneze nici un meci, să nu mai vizioneze nici o emisiune de fotbal în care apar aceiași gogomani.

Doar atunci va veni sfârșitul pentru ei. Și împreună, suporterii adevărați vor putea pune bazele unui fotbal nou. Unul curat. Unul liber.

Dar între timp, să vedem ce mai fac copiii noștri care se ceartă cum să-și împartă jucăriile....

24 octombrie 2011

Concluzia TAS

În sfârșit a reușit cineva să se uite peste motivația TAS și, prin bunăvoința sa, a realizat un rezumat de o pagină a celor 500 de pagini ale monumentalei capodopere. Rezumatul îl puteți citi aici.

Concluzia era, cred eu, așteptată și vine ca încă o dovadă concludentă și incriminatorie a incompetenței ce se află la conducerea clubului. Demisia, vă rugăm! Rămâne deranjant și trist faptul că meritele unei echipe de fotbal pot fi călcate în picioare numai pe baza unor detalii juridice, care n-au nici o legătura cu sportul, și nici cu fair-play-ul. Și rămâne deschisă întrebarea: ceilalți chiar au fost corecți?

Asta ca să nu se creadă că dacă TAS-ul nu ne-a dat dreptate înseamnă că nu avem. Așa cum nici dacă am înjurat federația nu înseamnă că i-am luat partea lui Iancu. Greșeala o acceptăm și ne-o asumăm, dar nu putem suporta hoția și nesimțirea. Demisia, vă rugăm!

3 mai 2011

Despre jucători

O mică paranteză mai non-fotbalistică, pentru că așa ne cere cotidianul. O zi furtunoasă în presă astăzi. Mai întâi comunicatul de presă al jucătorilor, iar acum văd niște declarații total ilogice, cretine și copilărești ale incompetenților din conducerea clubului, cum că nu vom face deplasarea sau nu vom intra în teren dacă arbitrează un anume oarecare.

Dar să ne axăm pe prima știe, căci acela este subiectul acestui articol. Mai întâi, o scurtă istorie a clubului după revoluție: echipa ce făcea un egal cu Real Madrid în 1991, ajunge în câțiva ani să se piardă prin ligile inferioare. În lipsa unui investitor interesat, clubul ajunge pe mâna unui mafiot italian, care, mânat de propriile interese dorește să-l mute la București, cu tot cu palmares și istorie. E nevoie de o fuzionare cu un club bucureștean pentru a-l readuce în prima ligă, iar apoi de un investitor bucureștean pentru a se menține și a ajunge să lupte pentru primele poziții. Cu alte cuvinte, un club de a cărui interese le-a păsat numai unor suporteri iubitori, dar neputincioși.

Astăzi pot spune că în sfârșit am găsit la Poli ceva care într-adevăr se identifică cu spiritul clubului și al Timișoarei: jucătorii. Datorită lor Poli a reușit marile performanțe din ultimii 3 ani. Iar acum, când conducerea parcă mai mult pune bețe în roate decât să asigure condiții propice pentru a câștiga titlul, tot jucătorii sunt cei care încearcă să îndrepte corabia. De aceea spun că în toată acestă istorie în care fiecare a tras pentru interesul propriu, jucătorii sunt cei care reprezintă cel mai bine interesele clubului.

Nu pot decât să simt empatie pentru ei. Au obținut 26 de meciuri fără înfrângere, cu multe puncte smulse in extremis, dând dovadă de dăruire și voință până la final. Câți dintre noi am face la fel dacă n-am fi plătiți de 3 luni și în schimb am primi numai critici și jigniri? Și mi se pare mult mai admirabil ca în loc să renunțe și să-și, vorba ceea, bage picioarele în el de titlu și de club, să tragă niște semnale de alarmă, să aducă totul la normal, pentru a se putea pregăti în liniște pentru titlul pe care ni-l dorim și noi, și ei.

Momentul ales mi se pare perfect. Pentru că acum presiunea e la fel de mare și pe conducere, care sper că va îndrepta lucrurile și se va tempera în declarații. În plus, acest demers colectiv are darul și de a-i uni pe jucători, ceea ce sper că se va reflecta și pe teren.

Și oare această atitudine de răzvrătire împotriva tiraniei, nebuniei și a jignirii nu e aceeași cu a celor ce au ieșit în străzi la Revoluție? Trebuie să spun că rareori clubul actual a mai dat dovadă de spiritul reprezentativ al Timișoarei. Mai mult suporterii sunt cei care l-au păstrat viu, ca pe o amintire și l-au infuzat celor veniți din afară în acest club. Dar lucrurile trebuie să stea invers. Sentimentul trebuie să vină de la club spre suporteri, pentru că totul în fotbal pornește de la cei ce intră pe teren. Iar eu cred că astăzi acest lucru s-a întâmplat.

Personal, nici nu mă mai interesează dacă vom lua titlul sau nu. Tot ce-mi doresc e ca acești jucători să fie răsplătiți așa cum trebuie și să mă bucur de realizările lor. Am mai spus-o mai demult, și trebuie să-mi reamintesc, că parcă prea mult ne deziluzionează acest mitologic trofeu. Am ajuns să-l dorim de parcă noi l-am câștiga, de parcă nouă ni se cuvine, iar ei trebuie să ni-l ofere. Nimic altceva nu mai contează. Am văzut opinii cum că jucătorii nu trebuiau să facă demersul acesta, pentru că ei trebuie să se gândească numai la titlu acum. Cu alte cuvinte, să nu aibă dreptul de-ași cere drepturile. Eu sunt prea tânăr, dar poate că unii dintre cititori ne pot povesti cam în ce vremuri un om nu avea voie să-și ceară drepturile. Spiritul Timișoarei? Pfff. Suntem la fel de tirani ca și patronul. La ultimul meci am auzit într-una numai înjurături și jigniri la adresa jucătorilor. Ale lui Iancu sunt chiar finuțe în comparație. Or fi ei uneori mai delăsători, i-am criticat și noi cam des, dar pentru mine, de azi, un lucru e cert.

Poli sunt ei!

12 decembrie 2010

Adversarii noștri înainte de sărbători

Tot timpul mi-a fost teamă de această pauză de iarnă, în care unele echipe efectiv se transformă peste noapte. De aceea voi face acum o scurtă trece în revistă a contracandidaților noștri, înainte de orice transferuri bombă.

Distanța mare față de lider fac ca echipele de pe locurile 6-7-8 să nu mai aibă practic nici o șansă. Chiar statistica ne arată acest lucru, deoarece nici o echipă aflată pe aceste locuri la finalul turului, nu a reușit să câștige titlul. Cea mai mare performanță a fost o urcare de pe locul 5, dar distanța de recuperat a fost mult mai mică.

Astfel că orice transferuri, mișcări tehnice sau "butoane" nu pot reitera performanța Stelei de acum 3 sezoane. Dar asta e din perspectiva titlului, pentru că și noi ne aflăm la 5 puncte distanță de Oțelul. Așa că, dacă nu vom reuși să ținem pasul, adversarii noștri principali sunt cei de pe locurile 3-8.

Steaua pare un adversar foarte periculos. Au avut rezultate bune în final și parcă tot timpul au arătat un potențial ce nu a fost atins. În plus, se preconizează că e echipa care se va schimba cel mai mult.

La Dinamo sunt probleme interne, încă nu se știe cu ce jucători vor merge mai departe, astfel încât rezolvarea acestor probleme va avea prioritate asaltului asupra locurilor fruntașe. Incapacitatea lor defensivă îi va trage în jos și la anul. Pentru noi, importantă va fi (să sperăm) confruntarea din ultima etapă. Asemeni, CFR Cluj - cel mai prost clasat dintre adversari, nu poate emite pretenții la mai mult decât un loc de cupă europeană, după sezonul dezamăgitor pe care l-au avut.

Așa cum le e caracteristic, Rapidul a dat semne foarte bune, dar aroganța jucătorilor le-a adus numai rezultate alternante. Iar dacă, tot în modul lor caracteristic, se vor lepăda de antrenorul care, totuși, i-a lăsat pe un loc mai bun decât în anii precedenți, atunci vor continua în mediocritate.

Mediașul este mai mult decât o surpriză plăcută, este o confirmare a unei echipe ce mereu a jucat frumos. Dar pare că se conservă, forțând doar atunci când e nevoie să rămână sus. Să vedem și dacă vor reuși să-și păstreze jucătorii de valoare. Important e pentru noi să câștigăm cu ei în prima etapă pentru a ne îndepărta la o distanță liniștitoare. În rest, cred că prezintă un pericol mai mic decât vecinele de clasament.

Vasluiul au terminat în forță, după problemele serioase ce le-au avut la început, ajungând un pericol serios pentru noi. Dacă vor continua așa, avem de ce să ne temem.

În fine, rămâne de văzut dacă Oțelul poate păstra acest ritm. Ei au avut un final mai liniștit, ceea ce le-a dat prilejul să se depărteze. Probabil că adversarii lor din prima parte a returului nu vor mai fi așa de indulgenți.

Un aspect important este faptul că Oțelul și noi avem un adevăr net superior celorlalte echipe, ceea ce, teoretic, ne dă speranță că ne vom distanța, urmând ca bătălia pentru titlu sa se dea numai între noi. În tur am avut meciuri tari acasă, reușind să le câștigăm acasă. Dar în retur, meciurile cu echipele adverse vor fi în deplasare, ceea ce înseamnă că ne va fi greu să acumulăm puncte. Important e să nu facem pași greșiți acasă, și să ținem pasul. Depinde doar de noi dacă ne vom lupta cu liderul, sau cu echipele de sub noi.

7 decembrie 2010

Saga continuă

Cosmin Contra nu ne-a mai putut arăta dacă el ar fi fost eroul ca-n filme de care vorbeam, deoarece producătorul suprem Marian Iancu s-a lepădat de tânărul său asistent.

Tinerețea, cu caracterul ei rebel, nu e ce căuta el de fapt. Ciudat cum de nu a realizat asta de la început. Cum poți să ai pretenții de la un tânăr care nu a antrenat în viața lui? Și totuși, ce a realizat e chiar uimitor. A preluat echipa de pe locul 6, când victoriile erau o raritate (3 din 11 meciuri) și a dus-o pe locul 2, cu o singură înfrângere (cea din cupă). Cu o echipă cu un joc neinspirat am ajuns să sperăm cât de cât la titlu, prin curajul, organizarea și uneori fantezia arătată de jucători în teren. De nu apărea pe alocuri și lipsa de concentrare, puteam fi chiar pe primul loc. Și asta în condițiile în care lipsesc jucători importanți, iar banca de rezerve în ultima vreme conține aproape în totalitate jucători debutanți la echipa mare. Cam toate jocurile tari au fost în acest final de campionat, dar am avut rezultate excelente în toate. Cosmin Contra, zic eu că merită un rând de aplauze și măcar o nominalizare la vreun premiu!

E clar că Iancu din nou nu are nici un argument valid, la mijloc fiind doar orgoliul și megalomania personale. Dar publicul s-a obișnuit deja cu acest melodramatism, ce a făcut ca filmul Politehnicii să fie mai degrabă o telenovelă decât o producție de succes, care să captiveze atât fanul de fotbal, cât și să obțină vreo distincție ceva. Acest moment tensionat a mai completat caracterul odios al lui Iancu și a mai dezvoltat imaginea lui Contra, dar nu a creat o reacție puternică asemeni despărțirii de alți antrenori. Oricum era previzibil, deoarece Contra venise mai mult de plăcere la Poli și din ambiție acceptase rolul de antrenor. Nu avea nimic de pierdut și nu era ținut de nimic.

Totuși, regizorul Iancu e gata să dea lovitura cu următorul episod (sunt așa multe deja, că nimeni nu mai știe numărul). Va fi o continuare a unui episod mai vechi, garantat să atragă fanii: "Întoarcerea lui Rumburak". Permiteți-mi să am dubii că mișcarea ar avea succesul scontat. Puține sunt filmele care au continuări mai bune decât originalul, și acestea sunt cu adevărat mega-producții. Oricum, probabil varianta 2D la televizor va fi mult mai atrăgătoare decât 3D-ul din stadion, care, deși nu putem spune că e de proastă calitate, începe să-și piardă din popularitate.

Dar nu uitați că e doar un film. El e imaginat și creat de cineva, și nu are neapărată legătură cu realitatea. Realitatea e însă cea care contează, și uneori e chiar frumoasă. La mulți ani, Politehnica Timișoara!

2 decembrie 2010

Complex

Dacă despre meciul cu Dinamo vorbeam că e unul complex, acum vorbim despre un alt înțeles al acestui cuvânt: complexul față de Steaua și Dinamo. Să ne uităm întâi ce am făcut cu echipele din vârful clasamentului. Avem victorii cu Oțelul, cu Vasluiul, Cu Rapidul - cele mai tari echipe din acest tur. Cu Gaz Metanul am scos doar un egal pentru că i-am desconsiderat. (să vă spună Alexa!) Dacă vreți, puneți și victoria împotriva echipei de pe locul 8 - CFR Cluj. Singurele echipe pe care nu le-am bătut sunt Steaua și Dinamo - echipe de locurile 6 și 7!

De ce nu le-am bătut? Au jucat entuziasmant, cum au jucat Gaz Metanul? Am făcut vreo gafă mare? Au avut vreo apărare ermetică ce ne-a dat bătăi de cap? Nu! Ne-a fost frică. Am fost complexați.

Cu Steaua am început cu 5 fundași. De ce? Ce logică avea? Nu le-am pus nici o problemă decât atunci când au intrat Contra și Zicu și au schimbat fața jocului nostru.

Cu Dinamo a fost invers. Când începusem să avem mari ocazii de până și Goga trecea prin apărarea lor ca prin brânză, Contra a închis meciul prin 3 schimbări defensive. Chiar de schimbările au fost forțate și nu existau alte soluții, retragerea și resemnarea s-a văzut în atitudinea de joc. La ultima fază am ținut de minge, nici măcar nu am încercat să dăm o lovitură de final.

De unde e frica asta irațională? Ce motiv aveam să jucăm ultra-defensiv cu Steaua? De ce am ezitat să le dăm o lovitură zdravănă câinilor când erau la pământ? La cum am jucat în apărare, riscul să luăm vreun gol era mult mai mic, comparat cu posibilitatea unei victorii prețioase în deplasare în fața unei rivale (să nu uităm) de moarte. Ba mai mult, având în vedere rezultatul Rapidului - cunoscut deja la ora meciului, chiar și în cazul unei înfrângeri nu aveam de pierdut prea mult, față de cât am fi avut de câștigat. Concluzia e că am fost lipsiți de curaj, ne-a fost teamă fără un motiv rațional. Am fost complexați cu alte cuvinte.

Ne enervează că la televizor se vorbește de Steaua și de Dinamo, indiferent ce loc ocupă ele, chiar și când există subiecte care merită mai multă atenție. Dar atunci noi de ce le dăm atâta atenție? De ce arătăm atâta respect când jucăm împotriva lor? De ce nu le-am arătat respectul cuvenit de exemplu Brașovului, Clujului, Mediașului(!)? Ipocrizia asta ne-a costat. Am ignorat realitatea fotbalistică a momentului, și ne-am complăcut în a le da prea mare importanță acestor două cluburi mediocre.

Timpul lor a trecut, iar tot ce avem acum e un zgomot disperat al lor de a rămâne în atenție. Iar cel mai bun mod de a te bate cu un zgomot e să-l ignori. Astfel, eforturile noastre pot fi canalizate în alte părți unde e mai mare nevoie.

17 septembrie 2010

Cosmin Contra - antrenor

Avem ceva cu antrenorii. Când nu îi dă Iancu afară (din diverse motive), pleacă ei (tot din diverse motive). Cred că se putea o alegere mai bună pentru echipă (un schimb Petrovic - Antic nu mergea, de exemplu?), dar dacă tot suntem în situația asta, trebuie s-o acceptăm și să ne pregătim pentru ce ne așteaptă. Așadar, va urma un fel de avancronică într-un stil caracteristic optimist. (sau poate necaracteristic)

În primul rând e clar că se va remarca lipsa de experiență, dar e bună vorba că la fotbal se pricepe oriunde. Detaliile tehnice ale antrenoratului pot fi lăsate pe Velcea și Rotariu, Cosmin putându-se pe concentra pe chestiunile unde e necesară fantezia. Aici va vorbi talentul său de antrenor, care rămâne de văzut dacă există sau nu. Vom vedea dacă instinctul său va putea compensa lipsa de experiență.

La Cosmin avantajele vor fi ambiția și curajul, faptul că își cunoaște echipa chiar din teren. Poate vom vedea unele decizii mai tăioase, dar să fie simple, ceva în sensul "Goga vârf împins", și nu vreun nou sistem revoluționar. Sper că deciziile de ordin tactic și alcătuirea lotului nu va fi făcută de întreg staff-ul. Cosmin se poate consulta, cere păreri, dar în final să decidă singur și cum crede de cuviință, că altfel vom ajunge să jucăm cu atacanții în apărare și fundașii în atac. Să fie un singur cap la mijloc, chiar dacă e cu lipsuri.

În ceea ce ne privește pe noi suporterii, lucrurile se schimbă. Nu cred că putem avea pretenții. Dacă vor fi greșeli, fie și majore, va trebui să închidem ochii și să acceptăm situația, să-l încurajăm mai departe. E lucru bun, zic eu. Măcar un sezon, putem merge și noi la stadion, fără să mai fim critici, fără să mai conteze rezultatul final, să ne bucurăm de fotbal. Va fi ca și cum am merge la cinema. Și cine știe, poate Cosmin Contra se va dovedi a fi un erou. Exact ca-n filme!

Personal, de-abia aștept meciul cu Sportul și sper că va fi și lovitura de imagine pe care și-a dorit-o Iancu prin această decizie, adică să fie un public numeros.

Baftă, Cosmin!
Google+